 |
De mult timp, n-am mai văzut un astfel de album de artă care să-mi suscite interesul. L-am răsfoit pagină cu pagină, cu un fel de sfială intelectuală, ca-n faţa unui ansamblu arhitectural, pregătită să descopăr aspecte monografice şi artistice inedite. Cauza, poate, e că cel despre care vorbim este din aura spirituală a Huşilor. Am în vedere albumul dedicat unui mare plastician al locului – Viorel Huşi, editat la centenarul naşterii: Pictorul şi graficianul Viorel Huşi. Centenar (1911-1972), Bucureşti, „Monitorul Oficial”, 2012. Responsabilă de alcătuirea acestui maiestuos album, sub fericitul imbold al unei datorii filiale, împletit cu respectul pentru actul artistic, este plasticiana şi muzeografa Aura Popescu, fiica pictorului. La realizarea tehnică au contribuit mai multe instituţii şi colecţionari particulari, dar autoarea şi-a extins cercetările în arhive, în presa vremii, a valorificat rezultatele unei documentări minuţioase asupra corespondenţei de familie, transpunând chiar secvenţe din propria memorie, cu voinţa expresă ca albumul să fie „o restituire a operei sale către publicul larg, iubitor de artă, dar şi aşezarea ei pe poziţia cuvenită în ierarhia artelor plastice româneşti”, după cum precizează în nota de început. Pictorul s-a născut la Huşi, pe 15 iunie 1911, şi a decedat la Bucureşti, pe 25 octombrie 1972. Destinat unei aniversări centenare postume, albumul monografic se prezintă ca un omagiu cu ocazia împlinirii a patru decenii de la moartea artistului Viorel Huşi.
Materialul cuprins în volum respectă şi întăreşte rigorile unei structuri clasice a monografiilor despre personalităţi ale culturii şi ştiinţei. După un argument al Aurei Popescu urmează, în Cronologie,o bază de date biografice, e drept, cam schematică, dar ţinta albumului nu e una expres monografică, primând reproducerile artistice din creaţia pictorului. În cuprinsul a 296 de pagini, pe hârtie tipografică de o calitate deosebită, sunt reproduse fotografii de familie şi imagini de la vernisajul comemorativ din 1996, alte câteva reprezentând imagini ale urbei Huşilor, fotocopii secvenţiale din corespondenţă şi din documente. A doua parte, temeiul albumului omagial – cuprinzând peste 200 de pagini, în cap. Pictură şi Grafică –, include 319 reproduceri, dacă am numărat bine, reprezentând lucrări ale pictorului şi graficianului Viorel Huşi. Albumul se încheie cu înşiruirea cronologică a participărilor la expoziţii (între anii 1927 şi 1972 şi, postum, prezenţa lucrărilor în expoziţiile organizate după anul 1972 până în 20101) şi cu o Bibliografie selectivă.
Aşadar, pe numele lui de buletin – Viorel Herşcovici, cel care avea să devină pictor renumit, – Viorel Huşi s-a născut într-o familie de bună condiţie, tatăl său fiind colonel medic, bine cunoscut în urbea Huşilor. Copilăria şi anii de şcoală, până în 1928, s-au derulat în capitala fostului judeţ Fălciu, viitorul pictor absolvind cursurile Liceului „Cuza Vodă” şi avându-l ca mentor pe Adam Balţatu – alt mare pictor huşean. Atât din Cronologie, cât şi din capitolul Corespondenţă (1929-1931)înţelegem că din 1929 până la sfârşitul lui 1933 a urmat, cu întreruperi, cursurile Facultăţii de Medicină din Tours şi Paris, încercând să nu dezmintă aşteptările tatălui, care-i dorea o carieră profesională de medic. Însă nevoia de a comunica prin alte mijloace cu semenii, concretizată în prima lucrare originală, Din curtea Episcopiei Huşilor, realizată la 11 ani, precum şi în prima participare, cu Început de primăvară (ulei pe carton), la un Salon Oficial de artă plastică (avea 16 ani), îi aduce o notorietate precoce. E lesne de concluzionat că harul primordial era pictura, în egală măsură alean şi tortură, libertate şi captivitate. E probabil ca pendularea adolescentină între artă şi ştiinţă, între vocaţia plastică şi precizia chirurgicală, între traiul boem şi viaţa riguros planificată să fi tulburat în adâncul conştiinţei sale resorturi intime, nedezlegate nici de specialişti, încât chiar din perioada pariziană să se arate semnele unei boli îndelungi şi nevindecabile. În final, balanţa acestui echilibru fragil între ştiinţă şi artă a înclinat talgerul cu limbajul liniilor şi al culorilor.
Capitolul epistolar este de mare interes monografic, desprinzându-se câteva aspecte esenţiale despre profilul spiritual al pictorului în tinereţe: atragerea / vocaţia ineluctabilă, aproape devoratoare către arta plastică, o emoţionantă dragoste filială, semnele unei boli chinuitoare şi dorul de locurile natale.
Scrisorile sunt pagini dramatice despre o sfâşiere lăuntrică a artistului grijuliu, prins între două viituri: pe o cale să nu-şi amărască părinţii, adică să studieze medicina, şi pe cealaltă cale să-şi urmeze vocaţia de artist. Personal, confesiunile epistolare ale lui Viorel Huşi îmi par de o impresionantă autenticitate, iar pictorul – un personaj dilematic, într-o dramă psihologică. Chiar în scrisoarea din 15 iunie 1929 (ziua majoratului!), la Paris fiind, deşi se arată mulţumit de aprecierea profesorului de botanică, completează deznădăjduit: „Dar la un singur lucru mă gândesc, că nu pot face pictură şi dorinţa mea s-a spulberat”, la care adaugă imediat: „Dar totuşi mă bazez pe voinţă” (p. 13), adică pe voinţa pe care şi-o impunea de a reuşi în medicină, nu pe înclinaţia naturală spre cercetare medicală. Aidoma, în 1930, după doi ani de studiu istovitor în medicină, ar fi intenţionat să se înscrie la facultatea de drept (care i-ar fi permis timp şi pentru pictură), dar îşi mărturiseşte „curajul şi pofta pentru pictură” şi se simte strâmtorat, căci „nu ştiu singur ce să fac, partea vulnerabilă e pictura asta” (p. 15). Încă în anul 1929, criticul de artă Tancrède Viala observa dihotomia vocaţiei – aspiraţie a tânărului artist, „un talent ieşit din comun”, „fire impetuoasă, temperament impulsiv şi viguros, antrenat atât către artă, cât şi către ştiinţă – medicină”. Vocea interioară îi luminează indeciziile şi Viorel Huşi alege să se specializeze la École des Beaux-Arts din Paris. Singură admiterea, numai pe baza unei mape cu lucrări prin care a impresionat comisia examinatoare, constituie o carte de vizită-argument a talentului său de plastician. După aceasta, este primit în atelierele profesorilor Lucien Simon şi Dévambez, urmându-şi chemarea vocaţională.
Cere părinţilor să-i trimită cărţile de medicină, dar şi „şevaletul meu portatif” (p. 18). În veştile expediate către Huşi aduce precizări, îndeosebi pentru tată, care avea nevoie de confirmarea că fiul îi va urma în carieră, despre perseverenţa şi răbdarea în a învăţa, despre reuşitele personale în practica chirurgicală studenţească („a propos de disecţie, fac ceva splendid cu aceeaşi răbdare care o întrebuinţam pentru desene”) şi despre hotărârile sale sporadice: „Da, aş dori să mă fac chirurg” (p. 22). Ceea ce, probabil, îi explică medicul-tată în detalieri minuţioase îl duce cu gândul tot la pictură: „După cum scrii mata ar fi subiect de pictură în sala de disecţie, dar nu prea se pretează la aşa ceva” (p. 24). Cert e că scrisorile devin din ce în ce mai dense în informaţii despre activitatea artistică, pe care le strecoară printre celelalte: „Am terminat de acum un caiet mare de desene, e distractiv, mai ales în orele libere” (p. 21), „Am găsit timp să umplu cu desene după natură şi 2 blocuri mari. Aş fi lucrat şi mai mult dacă aş avea timp şi dacă aş fi sănătos. Asta ce am făcut e bun făcut, vor rămâne aceste desene” (s.n., p. 25), „Mă specializez pe zi ce trece în desen, am ajuns să spun mai mult prin linie decât prin culoare” (p. 31). Sublinierea noastră punctează faptul că artistul era conştient de harul dat, de valoarea artistică şi durabilitatea artei sale. În primăvara lui 1931, deşi are de învăţat, îşi face timp să viziteze sistematic saloanele Muzeului Louvre, se interesează de expoziţiile din ţară, îşi înrămează tablourile şi trimite lucrări la Salonul Oficial de primăvară de la Bucureşti. Diversitatea lumii pariziene, strâmtorările financiare, tumultul vieţii, impresiile despre plastica din atelierele artiştilor bizari şi rebeli, exersarea unor metode noi, toate acestea şi încă altele, pe care cei în domeniu le pot observa şi comenta judicios, au contribuit la aprofundări şi la acumulări temeinice în viziune, stil şi tehnică plastică, maturizându-l ca artist. În iunie 1931 pare entuziasmat de perspectiva de a schiţa „toate personalităţile politice, oameni de ştiinţă, toţi profesorii de la facultatea de medicină din Paris”, încât singur începe să-şi deschidă o „expoziţie modestă de crochiuri”, care i-ar aduce şi ceva profit financiar.
Crescut într-o bună tradiţie a respectului şi a iubirii faţă de familie, Viorel Huşi păstrează nota respectuoasă şi de intimitate familială, în ton molcom moldovenesc, adresându-se cu „Mult iubiţii mei părinţi”, „Scumpii mei”, „Scumpul meu tătăică”, „Dragă tată” şi încheind cu declararea dragostei faţă de aceştia. Cere şi primeşte sfaturi de specialitate de la tată („n-am putut adormi citind şi recitind scrisoarea matale, reflectând asupra fiecărui cuvânt şi gata să pun în aplicare sfaturile matale atât de bune”, p. 24) şi, la rându-i, se îngrijorează de starea de sănătate a acestuia („vezi de ţine dieta care ţineai până acum, căci legumele îţi vor face mult bine, nu te lăsa influenţat de mama cu câte ceva bun”, p. 22). Cum părinţii nu-l pot vedea şi admira, fiul le descrie vestimentaţia, cu uşoară cochetărie filială: „umblu îmbrăcat impecabil, păcat că nu mă vedeţi, stârnesc dragostea fetelor” (p. 21) sau precizează: „Astăzi ca întotdeauna am fost îmbrăcat cu vestonul bleumarin fonce şi cu pantaloni fantezi şi cravată frumoasă, ansamblu admirabil, păcat că nu m-ai putut vedea şi mata, tată! C’est dommage!” (p. 24). Fapt de netăgăduit, întrucât fotografiile din acea perioadă îl arată a fi un domn distins şi elegant.
Capitolul de Corespondenţă se încheie cu o duioasă scrisoare a mamei Tina către unicul fecior aflat departe de protectoratul familial, a cărei adresare cuprinde tot dorul şi toată iubirea de mamă: „Vioriţă scump al mamei tale”. Îndeosebi de starea sănătăţii este îngrijorată biata mamă: „Te doare iubitule capul când te scoli?” sau „Ah, de ai şti cum tremur pentru tine şi pentru sănătatea ta!”, dar se încurajează şi îşi exprimă speranţa că „vei termina cu bine anul şi te voi vedea. Şi aşa se vor scurge anii şi vei termina studiile şi vei sta apoi lângă noi”.
Anii s-au scurs, studiile au fost abandonate, artistul s-a întors la Huşi, a locuit apoi la Bucureşti, a revenit frecvent şi pe timp îndelung acasă... Viorel Huşi a trăit, în mod paradoxal, un destin dilematic: pe măsură ce pictorul atingea noi culmi ale artei, era adânc străpuns de o boală necruţătoare. Criticul de artă Radu Ionescu, într-o cronică din 1996, concentrează într-o frază toată drama existenţială a artistului: „Făcând din creaţia sa o suferinţă, Viorel Huşi trăia, în faţa fiecărei lucrări, teama de a nu fi putut spune tot: «Cum să prinzi clipa asta? Cum să-i dai semnele eternităţii?2» – iată întrebările care i-au apăsat existenţa” (s.n.). Nu era desigur un caz singular în lumea artei, Van Gogh, Ştefan Luchian, Modigliani şi mulţi alţi artişti împărtăşind acelaşi tip de viaţă.
Cu delicateţe, aproape metaforic („mi-e rănită inima”, „mi-e f. trist”), încă de la Paris , într-o epistolă datată „29/XII/930” le descria alor săi efectele atacurilor bolii: „De câteva zile sunt f. supărat, mi-e rănită inima, nu am pe nimeni, toată lumea e perversă, am rămas în acelaşi hotel singur singurel”, „Mi-e f. trist. Mă bucuram că acum câteva zile îmi era [bine], dar acum iar mi-e rău tot ca şi înainte”. Îşi urmăreşte organic asaltul bolii şi conştientizează că trupul şi voinţa devin neputincioase: „Deşi învăţ, dar nu-mi ajută la nimic, căci rana din inimă nu mi-o poate vindeca nimeni” [...], „...m-am sculat, păream dispus, dar tot pesimist, nu mi-e bine, n-am poftă de mâncare, e jale. N-am gust de nimic”. „Am calităţi, dar nu ştiu să le întrebuinţez, sunt capabil de multe lucruri, dar boala mea e mai puternică decât toate şi nu-i găsesc leac, mă voi duce poate la un doctor. Sunt f. enervat” (p. 20). Urmează un tratament medical şi, când nu se simte bolnav, face progrese la învăţătură, este optimist, vesel, face plimbări: „sunt bine şi mă scol în fiecare dimineaţă cu surâsul pe faţă” (p. 22), „foarte rar mă mai apucă câte o durere de cap”. Concluzia formulată în scrisoarea din 23 martie 1931 este dureroasă şi pentru el, şi pentru părinţi: „Sunt veşnic sclavul obsesiei de care sufăr. Va trebui să mă îngrijesc neapărat...” (p. 30).
Deşi aflat departe, îşi aminteşte nostalgic de meleagurile moldoveneşti, de „câtă bunăvoinţă şi fervoare manifestam eu pe la sfârşitul studiilor liceale pentru medicină”, „de dulceaţa de caise”... Trimite şi primeşte, se-nţelege, foarte des veşti către / din orăşelul dintre vii: „Ştirile de la Huşi nu lipsesc, în fiecare zi sosesc telegrame sau scrisori” (p. 17). De altfel, mult mai târziu (1961), într-o ciornă (de scrisoare) către Tudor Vianu, nota despre frumuseţea peisajului: „Huşul e un oraş pitoresc, frumos aşezat, înconjurat de jur împrejur de dealuri” (p. 51). Şi acesta este un motiv pentru care autoarea albumului, Aura Popescu, ataşează câteva ilustrate de epocă ale târgului Huşi, reconstituind figurativ atmosfera elevat patriarhală în care s-a format artistul. Huşenii încă îşi mai amintesc de omul pasionat de pictură, robust, cu barba în dezordine, cu ochii vioi scrutând coroana copacilor, strada şerpuind spre gară, dantelăriile zării, dealurile molcome, privind prin oameni şi dincolo de ei, ieşit la o răscruce a străzilor cu învechitul şevalet portativ şi pictând, îndeosebi toamna, sub privirile curioase ale copiilor şi ale trecătorilor. De-ar mai trăi Viorel Huşi, trecătorul care s-ar încumeta să intre în podgorii l-ar surprinde încă, desigur, cu şevaletul pe-un drumeag dintre vii, unde fiica Margareta şi-a temeluit casa. Urmaşii lui îşi amintesc de bunătatea paternală, de altruismul său, dar mai ales de pasiunea fără oprelişte pentru pictat. Huşii au rămas tot un orăşel liniştit, pitoresc, discret ocolit de vântoasele vremelnicei civilizaţii contemporane, cu atmosferă patriarhală, cu oameni ospitalieri şi prietenoşi, cu străzi întortocheate care încep de la Episcopie şi se pierd zburătăcite spre culmi deluroase, cu parcuri ceva mai luminoase în care tinereţea se revarsă ca şi-n alte timpuri. Cel mai elocvent ataşament sentimental faţă de urbea natală este faptul că pictorul a preluat denumirea localităţii ca nume artistic, aşternându-şi cu sfioşenie semnătura jos, în colţul drept al lucrărilor: Viorel Huşi. Confesiunea formulată într-un citat, preluat de Radu Ionescu dintr-o scrisoare a artistului, constituie o veritabilă carte de vizită a oraşului, fiind memorabilă pentru istoria culturală a Huşilor. Iată:
„Sunt plecat din Huşi, pentru lucru, oraş al amintirilor mele din copilărie şi adolescenţă, al vinului bun, al livezilor cu pomi fructiferi, oraşul soarelui, al culorilor rumene şi al luminii. Pentru mine Huşul reprezintă frumuseţea peisajului veşnic scăldat în lumină, într-un cuvânt ce a reprezentat Arles pentru Vincent Van Gogh, unul dintre pictorii pe care eu îi iubesc cel mai mult şi în cel mai înalt grad, nu numai pentru viziunile lui coloristice de atunci, ci pentru faptul că a suferit atât de mult cu boala lui, precum şi lupta grea ce a dus-o pentru existenţă” (p. 35).
Din nefericire, răspunsurile părinţilor din Huşi sau alte scrisori ale pictorului nu s-au mai găsit... Redate în ordine cronologică, totuşi, sumarele secvenţe din corespondenţa din perioada studenţiei pariziene, corelate cu imaginile surprinse în tablouri, cu aprecierile critice ale oamenilor de artă, cu amintirile rudelor şi cunoscuţilor, refac pas cu pas profilul spiritual al lui Viorel Huşi, sortit unui zbucium derutant în a alege medicina sau arta.
O fasciculă aparte grupează în Amintiri despre tatăl meu emoţionanta confesiune a Aurei Popescu. În prima parte reconstituie şi comentează, în baza materialelor adunate, unele redate aici, traiectoria vieţii lui Viorel Huşi. În partea a doua sunt ilustrate momente din propria viaţă trăită alături de tată, mamă şi cei doi fraţi (Margareta şi Valentin), copiii fiind născuţi după 1950. Grijuliu, Viorel Huşi le trimitea ori le aducea cadouri dorite: dulciuri, îmbrăcăminte, îi povăţuia în limitele bunei morale, le povestea despre sine şi le cerea să înveţe ca să ajungă premianţi. În vacanţe, îi lua pe copii la Bucureşti, deşi avea sănătatea şubrezită şi trăia în condiţii precare, aproape insalubre, în subsolul unei clădiri, chiar în apropierea unor rude bogate, dar indiferente şi neomenoase. Oameni străini, dar cu suflet generos se îndurau de copii, oferindu-le găzduire ori aducându-le cele necesare. Solicitaţi, mulţi oameni de cultură îi achiziţionau tablourile, asigurându-le traiul de pe o zi pe alta. Totuşi, boala lui Viorel Huşi se agrava, aşa încât o „congestie cerebrală” i-a lăsat orfani pe cei trei. Cu dârzenie, copiii au înfruntat greutăţile. Aura Popescu a ajuns muzeografă şi, rămânând în domeniul artistic, a putut preţui şi scoate la vedere creaţia tatălui. Dovadă stă această apariţie editorială, albumul monografic – Pictorul şi graficianul Viorel Huşi.
Referinţele critice cuprind anii 1929-2011. Dacă, în ce priveşte datele biografice ale artistului, referenţii au avut în cercetare cam acelaşi sumar documentar, totuşi fiecare apreciere scoate la iveală noi valenţe despre Viorel Huşi – pictorul, într-o receptare nuanţată începând cu impresiile notate la Salonul Oficial din Bucureşti din anul 1929. Adun într-un periplu impresiile cronicarilor de artă plastică, de la imaginea unui „abil ilustrator” (George Oprescu, 1933) ori „desenator dibaci” (Oscar Han, 1933) până la recunoaşterea postumă a valorii operei sale care „autoritară şi singulară, constituie ea însăşi un capitol aparte al artei româneşti aşezat însă, cu certitudine, în imediata vecinătate a celor mai mari contemporani” (Radu Ionescu, 1996).
Deşi pare surprins ca într-un bildungsroman, artistul nu se încadrează într-o fluentă şi clasică formare ca artist, ci, mai degrabă, dacă nu i-am cunoaşte existenţa dramatică, ne-ar încânta cu ciudăţenii fermecătoare. Tancrède Viala îşi exprimă convingerea că, deşi n-a studiat pictura în nicio academie, îşi va definitiva studiile la Paris. Oscar Han remarcă la pictor „desene vioaie, capricioase în linie, bărbăteşti, dar fără brutalitate, cu cotituri meşteşugite, neprevăzute şi nemanierate”, iar îndemnul lui Nicolae Tonitza rămâne emblematic pentru destinul artistic: „Merită văzut – nu comentat”. Cel mai atent observator se dovedeşte criticul de artă Radu Ionescu, ale cărui bogate prezentări înglobează relevant trăsăturile temperamentale ale pictorului Viorel Huşi, îi periodizează creaţia şi descrie aspectele majore ale lucrărilor: „temperamentul său agitat, continuu neliniştit, impermeabil impulsurilor sau acţiunilor dinafară, chiar când acestea îi corespund structural” (p. 59); anul 1940 este de răscruce în structura psihică şi în viziunea artistică, când „liniilor scurte, viguroase, nuanţate, le ia locul linii scurte, drepte, egale, acoperind toată suprafaţa desenată, nu numai delimitând-o ca în trecut” (p. 60); „un foarte fin observator, curios şi atent la toate acele nuanţe care, puse în lumină de un gest, de o mişcare, caracterizează un om” (p. 59). Fin analist al structurii psihice, tot Radu Ionescu surprinde drama artistului supus unor stări contradictorii, de supliciu: „Luptând cu el însuşi şi împotriva lui însuşi, el continuă să creeze acele imagini pitoreşti, asemenea unui haos organizat, pe care le înviorează cu pete de culoare” (p. 62). O fire bivalentă observa şi Ion Alex. Angheluş – poetul Huşilor: „prima oară era iritat, palid, răvăşit, neliniştit, sumbru”, „a doua oară, aprins, vibrând în faţa peisajului huşean”. Aidoma, Mircea Deac îl caracterizează „ca om şi artist ciudat, izolat, nemulţumit, răzvrătit, neînţeles”, „neîncrezător în oameni, deşi îi iubea”, arta fiindu-i „un crez şi un foc nestins”(p. 64).
Cum harul artistului se cristalizează în operă, tot astfel în creaţie se vede artistul. E vorba despre biografia interioară a operei, fiindcă în operă, într-o înlănţuire iminentă, autorul disipează fărâme din experienţele sale de viaţă, din iubirea şi amărăciunea, extazul şi căderile fiinţei sale. Creatorul comunică cu lumea, exprimându-se într-un mod singular prin linie şi culoare. De aceea se simte singur în mijlocul mulţimii, însă înconjurat de lume în cea mai acută singurătate. Peisajul şi portretul create confirmă ceea ce vede cu ochiul interior, fiindcă autorul se mişcă într-un cadru tonifiant (într-o cromatică armonioasă, pastelată) ori terifiant (clar-obscur, sumbru, contorsionat de fenomene externe), iar figurile create comunică cu artistul (zâmbesc, îl mustră, vin în întâmpinare ori întorc spatele, sunt figuri triste, obosite, inerte, senine etc.). Putem s-o numim oximoronic „realitate imaginară”. Sunt două lumi aflate într-o tangenţă extrem de fragilă. Prin structura sa psihică, Viorel Huşi n-a observat întotdeauna graniţa, navigând în derivă ori păşind peste pragul unei alte lumi... În acest sens, de real interes este comentariul făcut de Radu Ionescu despre un modest desen dintr-un carnet al pictorului care reprezenta o sticlă cu apă „desenată exact, minuţios chiar”, ca în realitate, însă „tratând apa din sticlă asemenea unei mări în plină furtună, artistul, fără să bănuiască, şi-a făcut propriul său portret. Cele două lumi ale sale, cea controlată şi cea care îi scapă de sub control, coabitează, luptându-se acolo una cu alta” (p. 60). Afirmaţie întărită şi de observaţia lui I. Alex. Angheluş: „Cine l-a văzut pe Viorel Huşi, fie şi numai în treacăt, şi-a dat seama că era de mult numai al lumii operei lui” (p. 66).
Imaginea vechii aşezări moldave, târgul Huşilor, nu e omisă în comentariile cuprinse în capitolul Cronici selective, având în vedere că pictorul Viorel Huşi „şi-a propus un ambiţios proiect de a făptui o monografie picturală a Huşilor, tentativă care-l singularizează printre confraţi” (Theodor Codreanu, 1997). Dar cine cunoaşte urbea Huşilor, aşezată ca într-un căuş de palmă unde tumultul molcom al oraşului se pierde sub valurile dealurilor, va înţelege altfel eternizarea peisajelor în „clipa” furată din caruselul timpului. Regăsesc în plastica peisagistă o frescă atemporală a mişcării naturii în „veşnică trecere”, cum ar spune poetul. „Oraşul dintre vii” a rămas pentru Viorel Huşi tărâmul paradisiac al copilăriei, de aceea a simţit o tainică chemare spre „acasă”. Aici a fost fericit, ocrotit, sănătos. Îndată ce a plecat din Huşi, au apărut sentimentul înstrăinării, dificultăţile financiare, semnele bolii chinuitoare, chiar dacă, indubitabil, această „ieşire în lume” a fost benefică pentru împlinirea sa ca artist, fiindcă a cunoscut lumea marilor artişti şi s-a perfecţionat în arta compoziţională şi de execuţie.
Peisajele reproduse în partea a doua a albumului (cap. Pictură), în mare parte, sunt picturi în ulei executate pe carton datând din anii 1925-1929 (unele date fiind incerte), aşadar înainte de plecarea lui Viorel Huşi la studiul medicinii în Paris. Sunt urmate de mult mai multe acuarele, în majoritatea lor executate după 1930. Din capul locului se vede că Huşii reprezintă matricea spirituală a artistului. Chiar prima realizare plastică poartă amprenta locului: Din curtea Episcopiei Huşilor,întărită de alte denumiri care conduc spre aceeaşi zonă, precum Toamna la poarta viei noastre, La cramă, Periferie la Huşi, În curtea de la vie, Priveliştea Huşilor, Poarta de la vie, Trecător în margine de târg ş.a. Alte lucrări poartă generic numele Peisaj, Început de primăvară, Iarna, Toamna ori Peisaj de iarnă, dar privite atent se pot identifica particularităţi etnografice şi aspecte diurne din viaţa târgului împodobit cu podgorii dantelate şi aşezat cuminte la poalele pădurii Dobrina.
Calculate estimativ, în total, 36 de tablouri poartă în denumire toponimul Huşi şi derivate ale acestuia, vreo douăzeci dintre ele fiind peisaje în acuarelă, celelalte – pictură, grafică, laviu, peniţă şi crochiuri din cărbune şi creion. Spre argumentare, spicuim câteva titluri: Peisaj din Huşi (8 lucrări) Pe drum la Dobrina, Uliţă din Huşi, Peisaj huşean, Mahala din Huşi, Case din Huşi, Cules de vie la Huşi etc. Caracterul monografic al ansamblului plastic este dat de priveliştile care sugerează coordonatele geografice naturale: dealul magic al Dobrinei (Pe drum la Dobrina, Spre Dobrina, La margine de oraş – Dobrina),renumitele podgorii în care au fost ridicate gospodării pentru prelucrarea strugurilor (Crama, În curtea de la vie, Peisaj – Repaus la vie), livezile (Livadă cu pomi – Dobrina), satele de pe valea Prutului (Case la marginea Prutului, Case la Drânceni), marginile târguşorului (Peisaj la marginea Huşului, Din împrejurimile Huşilor).Între cei patru plasticieni renumiţi ai locului – Ştefan Dumitrescu, Adam Bălţatu, Octavian Angheluţă şi Viorel Huşi –, ultimul rămâne emblematic un pictor al Huşilor.
Obiectivele mai importante într-un târg cu viaţă patriarhală sunt zugrăvite frontal sau din perspectiva unei căi de acces – stradă, drum, alee, cărăruie, cale ferată: Curtea spitalului din Huşi, Sala de consultaţii, Drumul gării (Huşi), Cantonul de la marginea oraşului, Pavilionul de bărbaţi, Spitalul comunal, Peisaj – Gara din Huşi, Locomotiva din gara Huşi, Din curtea spitalului din Huşi, Privelişte spre gară, Peisaj din Huşi (p. 169 – hala centrală se vede şi azi).
Există perspective peisagistice diferite: deschise, de periferie, panoramice (Priveliştea Huşilor, Peisaj la marginea Huşului, La marginea Huşilor) şi restrânse vederii – colţul de stradă sau curtea gospodarului (Stradă în provincie – p. 91, Interior de curte – p. 239, Casa părintească, Casa noastră de la vie, Casă părăsită la Huşi). Descifrăm în tablourile lui Viorel Huşi arcuirea liniilor greoaie, nuanţele cromatice dense, lirismul cald, echilibrul de compoziţie şi tematica unitară a multor tablouri care întăresc ideea unei monografii pictate a Huşilor. Datarea tablourilor şi maniera constantă de execuţie precum şi dorul de Itaca natală exprimat cu sinceritate în confesiunile epistolare de la Paris conduc tot spre unitatea monografică. Chiar dacă izvorul de inspiraţie n-a fost doar meleagul natal, memoria afectivă a artistului diluează dimensiunile universalului, supunându-le unei grile de autohtonizare. Poate o stradă din periferia Parisului să-l fi inspirat, dar Viorel Huşi o supune unei stilistici plastice a locului natal, o huşenizează.
Observat cu atenţie, cerul nu e senin, dar solaritatea e vizibilă atât prin umbrele prelingându-se de la baza figurilor şi a obiectelor, cât mai ales în seninătatea emoţională pe care o degajă tabloul. Nori îndepărtaţi, grupaţi sau zdrenţuiţi, în tulumbe încreţite sau înneguraţi horesc în dezordine (Peisaj de primăvară, Trecător în margine de târg), se adună-n buchete roşietice (Peisaj, p. 100), ori se înşiruiesc în coloane de atac deasupra dealurilor tulburând liniştea aşezării (Peisaj de iarnă, Uliţă cu felinar). Nepăsători gravitaţiei, dau viaţă imaginii şi stabilesc un punct de sprijin privirii furate de infinitatea spaţiului celest. Pe fundal, depărtarea se odihneşte pe coama dealurilor vineţii, atinge turle albăstrii de biserici ori mângâie acoperişurile caselor şi vârfurile îndrăzneţe ale copacilor.
Observ că din niciun peisaj nu lipseşte casa – centru existenţial. Peisajul se umanizează, pulsează, comunică o stare de spirit. Casele sau cramele solitare din podgorii şi livezi poartă semnele vetustului şi ale unei dezordini patriarhale. Formele cu generoase curburi dau impresia unei porniri din loc, abstrăgându-se gravitaţiei, asemenea copacilor, gardurilor ori stâlpilor. Deasupra au povara ocrotitoare a acoperişurilor din stuf, paie sau tablă ruginită (Periferie la Huşi, Peisaj – p. 142). Aflate într-o degradare lentă, par îmbătrânite, dar nu părăsite. Cu geamuri mici, inegale, uşi înguste, hornuri zvârlite spre cer, beci căscat spre lumină şi, neapărat, un brâu cenuşiu care le îmbrăţişează delimitându-le de sol, casele au specificul zonei Huşilor. Lipsite de pretenţii arhitecturale, acestea au expresii umane, emană căldură, prietenie, te cheamă, au de şoptit o poveste în care sunt părtaşe. Poartă în ele farmecul unei lumi apuse. Curtea are poartă somptuoasă (Poarta de la vie), este împrejmuită de gard împletit din nuiele ori făcut din scânduri (Peisaj, p. 100, 103, 189, închisă între acareturi (Peisaj, p. 92) sau semideschisă (Pe drum de ţară şi Peisaj din Huşi – p. 152, Peisaj cu case). În ogradă, animale, păsări, obiecte de uz gospodăresc specifice vieţii de la ţară, adică podgoreanului. În jurul cramelor, îndeosebi, tronează într-o veselie butoaiele goale, adevărate personaje care stau la sfat, participă la un joc bizar ori se bulucesc nerăbdătoare la uşă pentru a primi licoarea bahică (Peisaj – p. 86, 157, 230, Cramă, La cramă).
Peisajul de periferie rurală pare deschis către infinituri solare, în timp ce peisajul urban propune perspectiva aproapelui, uitătura împiedecându-se de trunchiul contorsionat al unui arbore, de un stâlp de felinar sau de-o căruţă. Privite din intersecţii, străduţele bătrânului burg sunt înguste, garnisite de-o parte şi de alta cu case mai scunde ori frontal mai zvelte, cu acoperiş tăbluit, burlane pentru ploi, uşi la vedere şi ferestre înalte, boiereşti. Crâşmele au obloane din lemn (Stradă în provincie). Pavajul pietonal, copacii singuratici, felinarele obosite (Peisaj cu felinar) întregesc compoziţia în care monotonia este înviorată de siluete umane incerte aflate „în trecere”, de căruţele ori trăsurile trase de cai (Peisaj din Huşi – p. 196, 219, Mahala din Huşi), de serpentinele renumite ale căii ferate care oferă călătorului, şi acum, mai ales noaptea, o suită de imagini spectaculoase (Peisaj, p. 221).
Deşi pictorul are o tehnică aparte a portretului surprins în pete de culoare zăgăzuite într-o textură de linii filigranate (văzută separat, galeria bogată a portretelor merită o analiză de domeniu), în peisaj, figurile umane sunt prezenţe simbolice, doar siluete în mişcare, solitare sau în grup, venind, plecând, ospitaliere, zgribulite... Viaţa podgorenilor şi a târgoveţilor nu iese din tipic: ei „au treabă”, farmecul peisagistic nu le conferă stări meditative, nici îi însufleţeşte, nici îi lasă nepăsători. „Împrejurul” e casa naturii, o lume organic existenţială aflată într-o eternă rotire de anotimpuri, în care oamenii, animaţi de febra muncii gospodăreşti, au intrat de-o veşnicie şi trăiesc în nesfârşire.
În ansamblu, imaginile despre Huşi alcătuiesc o lungă confesiune despre urbea natală, un jurnal plastic în care pictorul Viorel Huşi îşi comunică altfel emoţiile şi gândurile, revărsându-le compoziţional şi cromatic în tablouri. Fiecare peisaj e un poem în metafore cromatice rumenite de emoţionante stări de spirit.
Ce mă impresionează mai mult în picturile lui Viorel Huşi este imaginea drumului, începând cu pictura în ulei din 1926 – Început de primăvară –până la desenele cu creion negru reprezentând imagini ale Huşilor: La marginea Huşilor, Case la Huşi, Străzi la marginea Huşilor, Cules de vie la Huşi. Bătătorit de căruţe şi de podgoreni, acoperit de praful lutului galben, drumul nu este nicicum neted ori lesne de parcurs. Căile se deschid de la o răscruce (unde pictorul obişnuia să-şi plaseze şevaletul), şerpuiesc printre case, copaci, podgorii, pierzându-se ca un firicel de apă în propriul izvor. Drumurile au fluiditate, curg contorsionate precum firul apei, dar nu par că se revarsă, ci că se retrag, se ascund urcând în susul dealului. De aceea, semnificaţia drumului pare mult mai nuanţată, văzută nu doar ca o cale de acces în şi dinspre târg. În fond, drumul creionează destinul sinuos al artistului care într-un fel de încleştare cu soarta nedreaptă a încercat s-o suporte şi s-o învingă. Victoria lui sunt picturile care vor rămâne, cum el însuşi era convins încă la 20 de ani (1931).
Albumul monografic editat de Aura Popescu – Pictorul şi graficianul Viorel Huşi. Centenar (1911-1972) – readuce în lumină opera artistică, deschide noi porţi spre studiere aprofundată a unei creaţii care, nesituabilă într-un singur curent artistic, incită la interpretări, dar, mai ales, ilustrează locul unui pictor atipic, în ansamblul artei plastice româneşti şi europene.
Note
1 Menţionez faptul că în octombrie 1986, la Muzeul orăşenesc al Huşilor, a fost vernisată o expoziţie retrospectiv-omagială „Viorel Huşi – 75”, cuprinzând lucrări din colecţia familiei artistului şi de la Muzeul bârlădean, care a avut un larg ecou în lumea artistică şi în urbea natală.
2 Întrebările pictorului se regăsesc în art. Un poet al culorilor – Viorel Huşi de I. Alex. Angheluş („Cronica”, 1975).
Sursa:
Lina Codreanu – Revista Limba Română
Citiți și:
Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com gabriel.folescu@outlook.com)
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com gabriel.folescu@outlook.com)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu