De la cupletistul Sandy-Huşi la artistul emerit Alexandru Giugaru

Convorbire consemnată de Valentin Silvestru în revista „Teatrul”, nr. 6, anul IV, august 1959

Alexandru Giugaru (23 iunie 1897, Huși - 15 martie 1986, București) ►Sursă imagine

Cine a văzut măcar o dată O noapte furtunoasă sau O scrisoare pierdută, fie la teatru, fie la cinematograf, cu greu şi-l mai poate închipui pe jupîn Dumitrache Titircă Inimă-rea sau pe venerabilul Zaharia Trahanache, cu alt chip, alt nume, altă privire ori alt glas decît acelea ce le-au fost împrumutate de actorul Alexandru Giugaru. E unul din acei artiști rari, care se dăruie într-un asemenea mod categorie personajului şi şi-l însuşesc, din text, cu atîta apropriere, încît ii dau o identitate scenica aproape definitivă. Artist emerit, decorat cu Ordinul Muncii, unul din actorii de bază ai colectivului Teatrului National „I. L. Caragiale”, Alexandru Giugaru a parcurs, ca să ajungă aici, un drum lung, cu zbucium greu. Stăm de vorbă despre această cale de-o viaţă, într-o încăpere răcoroasă din casa artistului, admirînd o vitrină cu sticle aurii împodobite cu zeci de etichete multicolore:

— Pe unde am trecut în turneele mele în Europa – zîmbeste amfitrionul – am luat cîte o proba de vin spre amintire.

— Despre care turnee e vorba ?

— Despre cele de după 23 August, bineînţeles, cînd ne-a trimis statul la Paris, Veneţia, Moscova, Zaporojie, Chişinău. Înainte de Eliberare am făcut turnee mai ales în cartierul Griviţa, de la „Roma” la „Volta-Buzeşti”, de acolo la „Model”, pe urmă la „Marconi”…

— La „Marconi”?

— Da, la cinema „Marconi”. Dădeam reprezentaţii în pauze de film, de două sau de trei ori pe seară. Eu am inaugurat acolo spectacolul-parodie.

— Parodie, după ce?

— Adică așa: cînd se dădea la National Othello, jucam şi eu Othello, în versiunea mea. Cînd se juca Femeia îndărătnică, era şi la „Marconi” un fel de Femeie îndărătnică. Dacă în centru, afişul era semnat de Soare Z. Soare, la noi regizorul iscălea Luna Z. Luna.

— N-aţi încercat niciodată să intraţi la Teatrul National?

— Am încercat. Şi pe cînd eram cupletist de sala de cinematograf şi, mai tîrziu, cînd eram de-acum angajatul companiei Bulandra. Nu m-au primit nici directorul Prodan, nici directorul Mavrodi. Prodan, în ale cărui piese într-un act, niciodată reuşite, jucasem adeseori, m-a primit în audienţă cu mină surîzătoare şi mi-a făcut cunoscut că mă simpatizează mult în calitatea lui de autor, nu în aceea de director. Deoarece, ca director, „pînă la facerea bugetului…” Şi ne-am despărţit. La Mavrodi, tot aşa; eram îmbrăcat în veşminte tare ponosite: „Ce vrei?” – m-a întîmpinat. „Aş vrea să mă angajez la dumneavoastră” – am zis. „Aici ?” – s-a minunat el. „Dacă se poate…” „N-avem nevoie”. Scurt. Am hotărît atunci, în gîndul meu, să nu mai bat niciodată la ușa Naționalului.

— Cînd aţi început propriu-zis să jucaţi teatru ?

— Cred că prin 1912, cînd am venit la Bucureşti. Eu sînt de felul meu de prin părţile Huşilor, şi am apărut în Capitala trimis fiind de tata la o şcoală de meserii de pe lîngă atelierele comunale. Tata era acar, şi visul lui, săracu’, era să mă vadă cîndva impiegat de mişcare. Visul meu însă era să mă văd actor. Lîngă internatul scolii, la cinematograful „Jupiter”, se producea seară de seară trupa unuia Iorgu Tomescu, care pentru mine era pe atunci cel mai mare actor al lumii. Fugeam noaptea, pe furiş, din dormitorul comun şi participam la fiecare reprezentație. Mi-am luat într-o zi inima în dinți şi m-am prezentat idolului meu artistic, ca să-i vorbesc despre „vocatia” mea. Prima întrevedere s-a soldat eu punerea mea pe fugă; dar nu m-am lăsat şi tot am intrat în trupă.

— Şi care au fost primele roluri?

— Roluri? Nu e prea exact spus „roluri”. Mai bine, „primele sarcini”: măturatul scenei, tragerea cortinei, căratul bagajului actorilor şi altele de aceeaşi natură. Tinerii de azi, care intră din Institut în teatru şi primesc roluri de prima mînă în film sau pe scenă, chiar de la debut, nici nu-şi pot imagina măcar ce însemna, odinioară, „a intra în teatru…” După o percheziţie făcută de pedagogi în lădiţa mea de elev provincial – în care s-au găsit mustăţi, barbişoane, cutii goale de fard şi hîrtii cu cuplete ­–, am fost dat afară din şcoală. Eram liber să devin artist, dar tot atît de liber să mor de foame ca vagabond bucureştean. După cîtăva vreme de asemenea cutremurătoare libertate, l-am înduplecat pe un oarecare, cunoscut ca autor, să-mi dea cu împrumut un cuplet, o pălărie, o lavalieră şi o redingotă. Eram bine pregătit pentru a apărea în faţa publicului şi m-am şi înfăţişat, curajos, într-o speluncă din Calea Griviţei. N-am apucat însă să-mi termin „numărul”. Lăutarii din local, care-şi cîştigau şi ei cu chiu cu vai o pîine acolo, au văzut în mine un fel de „concurent” şi am fost expulzat eu huiduieli. Atunci am avut ideea să întreprind un turneu pe cont propriu la sate. Mi-aduc bine aminte de această prima călătorie artistica, mai ales cînd privesc la autobuzele confortabile cu care echipele noastre se deplasează astăzi la sate, şi cînd ştiu cum sînt primite cu fiori de autorităţile locale, de țăranii muncitori. Şi eu eram întîmpinat de autorităţi. Umblam pe jos din sat în sat, singur, eu toată averea în lădiţa din spinare, şi mă arătam în primul rînd şefului postului de jandarmi. Dacă-i smulgeam învoirea să spun o poezie ori un cuplet la o serbare locala, bine. Dacă nu, porneam mai departe, peste deal.

— Cînd a încetat această „artă pe cont propriu”?

— În 1916, cînd am fost angajat într-o trupă de revistă, al cărei director, primul meu director, a fost Titi Mihăilescu. În 1917, am intrat într-o companie de operetă, condusă de Stănescu Cerna şi Aurei Bobescu, pe care am întîlnit-o în timp ce era în turneu – şi am pornit-o, cum se pornea pe atunci, de-a lungul şi de-a latul ţării. In timpul acesta, bietul tata cerceta fiecare circ şi fiecare bîlci care trecea prin Huşi, întrebîndu-i pe artisti, pe directori, pe oamenii de serviciu, dacă nu cumva se află la ei, printre cei ce joacă pe sîrmă sau înghit săbii, şi unul Giugaru Alexandru, zis Sandy-Huşi… Am ajuns din nou în Capitala, prin 1919, tot fără angajament, tot dornic să fac teatru. Am aflat că se pun bazele Operei la teatrul numit „Eforie”. Mi-au dat un rolişor în opera comica Fata tamburului major. În timp ce repetam, s-a închis teatrul. Ne-am mutat cu repetiţiile şi cu „bazele” Operei în altă sală, lingă Banca Naţională. Am jucat aici în Fata tamburului major, şi în calitate de… corist în Faust, Rigoletto, Lucia de Lamermoor, pînă ce într-o bună zi, venind la teatru, am găsit lacătul pe uşă. Se închisese fără să ştim, peste noapte. Cine ar crede astăzi că s-a putut întîmpla ca un teatru să se închidă fără să fie înştiinţaţi actorii, fără să li se plătească drepturile, fără să li se spună încotro să se îndrepte ?… Alte vremuri, cu totul alte vremuri…

— Dar vocaţia era mai tare decît mizeriile…

— Da, era mai tare. Am intrat într-o trupă de „artiști de cinematograf”, adică de „programe” la cinema. Nu realizam, după săptămîni de muncă, nici măcar mesele zilnice. Am căutat alta trupă; la cinema „Marconi” se repeta revista Usucă-te. M-am angajat acolo. Ne-am uscat şi la propriu cu toţii, căci era vară şi jucam în sală, pe o năduşeală cumplită. După mai bine de un an, am trecut la alt cinematograf…

— De ce schimbaţi mereu trupele? Care era raţiunea acelor numeroase „turnee în cartier”?

— Nu de bine le schimbam. Din cauza nemulțumirilor. Un patron iți cerea să joci în prea multe reprezentaţii în aceeaşi zi, ceea ce ducea la epuizare fizică. Altul te obliga să-ţi faci numărul ca la alergări, în cea mai mare viteză, ca să cîştige încă o reprezentaţie cinematografica în spaţiul unei zile. Altul te şicana la plată, întîrzia, scădea „renumeraţia” sub diferite pretexte, şi aşa mai departe. Puţini ştiu azi ce însemna să fii „actor la cinematograf” şi în ce condiţii erai angajat. Şi că, de fapt, noţiunea de „salariat” nici nu era folosită în raporturile dintre patroni şi artiști. Pe atunci erai angajat pe o lună, sau pe două, maximum trei.

— Şi cum vă plăteau ?

— După actor. Dacă patronul avea nevoie de el, îi dădea mai mult; dacă nu, îl plătea uneori aproape în rîs.

— Dar condiţiile de lucru, cabinele?

— Ce cabine? Erau nişte odăiţe în spatele ecranului – dacă erau. Cinematograful nu fusese construit pentru actori, ci pentru filme, cu o sală cît mai încăpătoare, ca să intre cît mai multă lume. Unde se îmbrăcau actorii, nu interesa. Te înghesuiai cum puteai. Nu era teatrul de azi, cu cabine luxoase, oglinzi, canapele comode, nu venea nimeni să te machieze. Îţi dădeai singur cu nişte cîrmîz pe obraz, cum te pricepeai.

— În afară de acest gen de teatru, după cîte ştiu, aţi jucat şi teatru dramatic.

— S-a găsit la un moment dat un prieten care mi-a cerut actele ca să mă înscrie la Conservator. I le-am dat. Era prin anul 1922. Trecuse multă vreme şi aproape uitasem. Cînd, într-o zi, îmi spune pe strada : „Poimîine te prezinţi la examen. Te-am înscris”. „Cum aşa ? Habar n-am de nimic”. „Învaţă şi tu ceva, de exemplu rolul Catindatului din D-ale carnavalului”. M-am prezentat, nu tocmai în apele mele. În comisie erau Lucia Sturdza Bulandra, Ion Livescu, N. Soreanu, Nona Ottescu, Nottara… Eu fusesem propus pentru anul II, nu pentru anul I, fiindcă eram de acum actor, aveam şi o insignă de la Societatea „Scena”. Încep să spun rolul, mă poticnesc, îmi suflă unul, dar era cam bîlbîit… „Destul – zice Livescu, privindu-mă rece prin monoclu –  altceva mai ştii ?” „Nu”. „Mulţumesc”. M-am lămurit imediat şi am plecat. Peste doua zile am fost chemat de directoarea companiei Bulandra. „N-ai reuşit la examen – mi-a spus – dar să vii la mine la clasă, în anul II. Să ştii însă că sînt rea”. Aşa o fi fost, dar mie mi-a prins bine. Chiar din timpul cursurilor am şi fost angajat în companie. Printre primele roluri ce mi s-au încredinţat aici, a fost şi Zemleanika din Revizorul, cu care am făcut şi turneu. În rolul lui Hlestakov juca V. Maximilian. O vreme am jucat revistă în compania lui C. Tănase.

Pe scena teatrului „Cărăbuş", împreună cu Constantin Tănase şi Aurel Munteanu

Aici primeam mereu scrisori de la Victor Ion Popa, să vin la teatrul unde era el director. M-am hotărît tîrziu, dar m-am hotărît. Am jucat acolo Muşcata din fereastră, Zile vesele după război de M. Sadoveanu, şi altele. Pînă în 1945 am lucrat sub îndrumarea lui Victor Ion Popa, cu unele mici întreruperi, printre care un scurt stagiu la Teatrul „Maria Ventura”, unde am interpretat rolul lui Tache din Tache, Ianke şi Cadîr. Apoi, m-am angajat la Teatrul „Maria Filotti”. În 1945, Niky Atanasiu m-a chemat să joc în comedia Bai la Făgădău de Aurei Baranga. Am jucat cu succes. Aurei Baranga a spus, după premieră : „Dumneata trebuie să vii la Național”. „Nu mai vin – i-am zis – am „fost” de doua ori şi m-am lecuit”. Dar erau alte vremuri. De data asta, m-a chemat directorul însuşi. Mi-a înmînat un contract şi o piesă. În 1946 am semnat contractul şi am învăţat rolul. Era rolul din Bădăranii de Goldoni, pe care-l joc şi azi. Şi contractul, după cum vezi, e în fiinţă şi azi.

— Cum caracterizaţi această prima epoca din cariera dumneavoastră ?

— O epoca de haiducie artistica: multe suferinţe, multe necazuri, foarte puţine încurajări şi multă luptă de unul singur. Statul te lăsa în voia sortii. Protipendada te dispreţuia. Iar această a doua epoca a vieţii mele, care a început după Eliberare, aş numi-o epoca mea de aur. Acum mi s-a înfăptuit tot ceea ce visam – sau nici nu visam ca actor. Eu am cîntat şi la berărie, am jucat şi la cinematograf, ori la gradină, am trecut prin teatrul improvizat, prin operetă şi revistă, dar acum am ajuns acolo unde totdeauna am rîvnit să ajung. Aici, la cel dintîi teatru al ţării, am jucat roluri foarte frumoase şi cred că voi mai juca multe altele. Mă simt nespus de bine şi nu-mi doresc decît să fiu de folos prin arta mea şi de acum încolo.

— Ce părere aveţi despre stadiul în care se află astăzi teatrul nostru?

— În primul rînd, vreau să subliniez că partidul şi statul nostru democrat popular fac tot ce se poate face pentru artiști, că ni se dă posibilitatea să fim oameni adevăraţi, să înţelegem masele şi să fim înţeleşi de ele. Noi, actorii, cei peste o mie de actori cîți sîntem în tara asta, trebuie să mulțumim partidului şi guvernului pentru că am ieşit din mizeria de odinioară şi pentru că trăim viaţa demnă şi plină de satisfacţii pe care o trăim azi. Reamintesc pentru cine nu ştie, ori pentru cine ştie dar se face a uita: ce făcea înainte un actor de periferie ? Stătea la cafenea şi ofta după angajament. Nu-l lua nimeni, nimeni nu era interesat dacă din omul acesta poate să izbucnească o flacără. Dacă se nimerea un patron care să-l angajeze, bine, dacă nu, crăpa de foame. La cafenea, actorul, şomer perpetuu, căpăta pomană de la unul o țigară, de la altul o cafea ori o porţie de mîncare. Or, astăzi, nu joci, numai dacă nu vrei cu tot dinadinsul. Orice teatru de stat din ţara întreagă oferă condiţii foarte bune de muncă şi de realizare personală. Trebuie să fim recunoscători celor care ne îndrumează, pentru tot ce s-a făcut şi se face azi ca arta ţării noastre să se ridice mereu mai sus.

În rolul lui Holdemulte din piesa „În Valea Cucului” de Mihai Beniuc

— Cum apreciaţi rolurile care vă sînt încredinţate în colectivul Teatrului National? În general, sînteţi socotit ca un interpret ideal al rolurilor cunoscute din piesele lui Caragiale. Dar, probabil că n-aveţi numai aceste preferinţe.
— Mie mi-au plăcut toate rolurile pe care le-am jucat la National. Dar m-am simţit deosebit de bine în Revizorul, în rolul Primarului. De ce mi-a plăcut atît de mult ? Pentru că a fost nevoie să mă lupt foarte greu pentru a mi-I însuşi pe deplin. E un rol cu mare tensiune, de la început pînă la scena culminante, şi dă foarte mult de lucru actorului. Ce-i drept, m-a ajutat în crearea lui faptul că obiceiurile acestui primar se potrivesc cu cele ale primarilor moldoveni, de altădată, cunoscuţi bine de mine. Am verificat cu bucurie adevărul personajului şi calitatea interpretării, în turneul din Uniunea Sovietica, la Zaporojie, unde, după spectacol, doi vechi şi buni actori sovietici au venit să-mi mulțumească şi să mă îmbrăţişeze.
— Presa apreciază adesea că sînteţi un actor popular, că jucaţi într-un stil popular, şi că tocmai de aceea aveţi atîta… popularitate. Cum priviți această apreciere ?

— Nu ştiu cum să spun… Poate că sînt popular, fiindcă stau peste drum de uzinele „Semănătoarea” şi într-un cartier de oameni simpli, muncitori. Fără glumă însă, asta s-ar putea să provină şi din aceea că, pentru mine, realismul înseamnă totul în artă. Eu trebuie să fiu în totul, din toate punctele de vedere, acela pe care-l joc şi nimic altceva. Nu-mi place să şarjez, să afectez, să împopoțonez rolul cu farafastîcuri; aşa joc de cînd m-am urcat prima oară pe scena şi aşa voi juca totdeauna. Timpul nostru şi concepțiile noastre de azi despre teatru îmi dau dreptate şi mă încurajează să merg pe acest drum. Dacă de aici vine calificativul de popular, foarte bine.

— După Eliberare, ați avut multe satisfacții: ați primit roluri bune, distincții, titlul… Care împrejurare o considerati drept cea mai importante pentru dumneavoastră în aceşti 15 ani ?

— Momentul cînd am devenit actor al Teatrului National şi am simțit că se încheie definitiv viaţa de nesiguranță şi provizorat pe care o trăisem pînă atunci.

— Să-mi îngăduiţi să închei întrebările…

— Nu, îngăduie-mi mie să închei răspunsurile. Uite ce-aş vrea să spun la capătul „taifasului” nostru: mă bucur şi eu, laolaltă cu poporul întreg, că sărbătorim pentru a 15-a oară 23 August, aşa cum îl sărbătorim, cu rezultate bune şi voie bună. Să sărbătorim în pace şi a 30-a aniversare şi toate cele ce vor urma. Erau şi odinioară fel de fel de festivități. Se făcea parada, se auzea cîte un discurs la radio, unii se bucurau, cei mai mulți n-aveau de ce, iar eu şi alţii ca mine ne îndreptam spre „grădinile” noastre, gîndindu-ne dacă patronul o să mai prelungească contractul, dacă o să vină lumea la spectacol, dacă „va prinde” cupletul… Sărbătoarea de acum e cu totul alta, iar eu sînt în rînduri, înţelegi? Manifestez şi eu, pentru că mă simt una cu poporul.

În 1952 s-a înființat Casa de Cultură din Huși. La 15 octombrie 1987, instituția de cultură primește numele marelui actor  Alexandru Giugaru.

În anul 2007 s-a întemeiat Trupa de teatru „Al. Giugaru”, în urma unui parteneriat între Colegiul Național „Cuza Vodă” și Casa de Cultură „Alexandru Giugaru”.

Documentare:

Piese de teatru – Institutul Național al Patrimoniului

Filme – Cinemagia, Revista Uniunii Cineaștilor din România

Alexandrina Giugaru (fiica artistului) – Când juca la Revista, tata se numea Giugaru Sandy Huși

Monica Andrei – Alexandru Giugaru – memorabilul Trahanache

Citiți și:

  Orașul copilăriei în cariera tânărului actor Alexandru Giugaru – Sandy Huşi

Materialele publicate sunt compilații, nu studii proprii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)