Ce mai înseamnă Crăciunul?

de Mădălina-Antonia Folescu

masterand la Jurnalism tematic

   

Citește mai mult

Spitalul municipal Huși – pagini de istorie

Ec. Virgil Aghiorghiesei

Argument

Pasiunea pentru lectură şi informare m-a determinat să citesc multe dintre materialele publicate sau aflate în manuscris privitoare la istoria Huşului şi a spitalului. Am constatat cu acest prilej că o mare parte din informaţiile referitoare la spital erau incomplete sau redau inexact unele fapte. Ca fost redactor şi membru al Uniunii ziariştilor, având la activ peste 29 de ani de implicare în evoluţia spitalului, am considerat util să reiau încercările anterioare de clarificare a istoricului acestei instituţii. Prin demers îmi asum implicit riscul eventualelor critici privind lucrarea care, de ce nu, poate fi privită şi doar ca o simplă provocare pentru noi începuturi. E în firea noastră să fim mereu nemulţumiţi şi dacă acest neajuns va genera realizări superioare, mă voi considera împlinit.

În context, pentru fluenţa lecturii am apreciat că e de preferat ca datele să fie prezentate în succesiunea lor temporală. Abordarea prezentării pe structura monografiei ar fi condus, inevitabil, la suprapuneri sau reluări de date. Fără pretenţia că iniţiativa epuizează toate semnele de întrebare posibile, subliniez că văd în tot ce am scris un mic pas făcut spre informarea corectă şi cunoaşterea exactă a istoriei locale.

De un real sprijin pentru întocmirea lucrării mi-au fost materialele primite de la domnul doctor Tudor Diaconescu, fost medic şef al Secţiei Sanitare şi Prevederilor Sociale a raionului Huşi, între 15 octombrie 1953 - 10 februarie 1962 şi apoi medic radiolog în spital până la 1 octombrie 1964, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea radiologie din 1977 şi confirmat ca medic primar din 1990. În egală măsură, mi-au fost de folos sfaturile şi materialele primite de la domnul doctor Ion Bourceanu, medic primar, semnatarul capitolului privind sănătatea din Istoria Huşilor.

Dumnealor şi tuturor celor care m-au ajutat în acest scop, le sunt profund recunoscător.

Repere ale începuturilor

Deşi atestat documentar din anul 1487, Huşul îşi pierde vechimea în istoria milenară. Localitatea este continuatoarea unor comunităţi omeneşti care s-au succedat pe aceeaşi vatră din vremuri străvechi. Poziţia sa geografică, remarcabilă prin pitorescul deosebit dar şi prin bogăţia resurselor ori situarea la întretăiere de drumuri, au menţinut „oraşul dintre vii”, cum a fost supranumit, în centrul atenţiei. În mod deosebit Ştefan cel Mare, care şi-a făcut din Huşi o nouă reşedinţă domnească, pentru a supraveghea sudul ţării şi valea Prutului, determină decisiv viitoarea dezvoltare a oraşului. Intre 1494 -1495 domnitorul a înălţat în Huşi biserica, devenită Episcopie pe timpul lui Aron Vodă. Ajungând unul dintre centrele de seamă ale Moldovei, aici s-au creat instituţii social-culturale şi de asistenţă socială ale căror rădăcini se pierd, odată cu istoria locului, în vremurile trecute.

Pentru o apreciere corectă a stadiilor de dezvoltare ca şi pentru o încadrare corespunzătoare în contextul istoric a evoluţiei asistenţei sanitare de pe meleagurile huşene, să aruncăm o scurtă privire în istoria medicinei. Este ştiut că practicile vindecătoare ale geto-dacilor, aplicate de preoţi, s-au bucurat de faimă în lumea antică. Ei dispuneau de remarcabile cunoştinţe de botanică farmaceutică primitivă, care au fost transmise urmaşilor. S-au identificat, de asemenea, unele instrumente chirurgicale dacice iar izvoarele istorice vorbesc despre regulile lor sănătoase de viaţă, o mărturie a faptului că posedau bune cunoştinţe de igienă.

Stăpânirea romană, instaurată după cucerirea Daciei, a determinat un progres însemnat şi în domeniul medical. În condiţiile migraţiei popoarelor, până la înfiinţarea statelor feudale româneşti, puţine sunt elementele de care se dispune pentru reconstituirea evoluţiei medicinii. Asistenţa sanitară se acorda în general de către femeia casei. La naşteri sau manevre ortopedice curente, se recurgea la bătrânii cu experienţă (moaşa sau moşul) şi numai în împrejurări cu adevărat excepţionale, mai cu seamă în cazul unor mici intervenţii chirurgicale, se apela la ajutorul vraciului. Au apărut mai apoi bărbierii, semnalaţi la Braşov încă de la finele secolului al XV-lea, aducând în Ţara Românească şi în Moldova,un meşteşug nou. Li se zicea „dohtori”.

Termenul este folosit de Radu Paisie la 1 martie 1540 într-o scrisoare prin care cheamă de la Braşov pe vraciul „Gheorghe dohtorul”. La fel, Petru Rareş, la 2 ianuarie 1536 îl cerea de la Braşov pe Grigore „domino doctori ac tonsori”. Şi Alexandru Lăpuşneanu îl numea pe bărbierul său Andrei, când chirurg, când bărbier, magistru sau doctor. Aşadar, bărbierii cu atestat de învăţătură de la meşteri din străinătate devin chirurgi.

Se pare că termenul „dohtor” a precedat forma „doftor”, care apare în traducerea moldovenească din Herodot, efectuată în prima jumătate a secolului al XVII-lea, şi la Dimitrie Cantemir, în Istoria Ieroglifică. De asemenea, Nicolae Costin în Cronica lui, foloseşte alternativ doctor în medicină sau doftor. In ordine cronologică, pe teritoriul ţării cel dintâi medic apare în 1431 în Moldova, pe vremea lui Alexandru cel Bun. Se numea Hermann şi era „bacalaureat în medicină”, având domiciliul la Suceava. Titlul îi dădea dreptul să predea la şcoala înfiinţată de domnitor în vechea capitală a Moldovei. Este cunoscut, de asemenea, că în slujba lui Ştefan cel Mare s-au perindat mai mulţi chirurgi sau doctori. Fără a intra în amănunte, de subliniat că aproape toţi principii şi marii feudali aveau medici italieni, germani sau polonezi.

Dacă anterior medicii erau majoritatea clerici, nu au întârziat să apară şi medici laici care încep să se aşeze prin oraşe. Cunoscuţi sunt Luduregh, în 1459 la Sibiu sau Andreas Seling, fizic al aceluiaşi oraş între 1490-524.

O formă de activitate ştiinţifică ce trebuie consemnată este apariţia cărţilor de medicină. Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un herbariu datat din secolul al XVI-lea, în care sunt consemnate 13 plante folosite în medicina populară. Urmează o serie de publicaţii ale medicilor transilvăneni, fie manuscrise, ca sfaturile împotriva ciumei ale lui Sebastian Pauschner, fizic al cetăţii Braşovului, fie imprimate, ca lucrarea cunoscutului Paulus Kyr, intitulată „Sanitas studium ad imitationem aphorismorum compositum”. Peste ani, aceste lucrări sunt prea numeroase pentru a încerca o enumerare a lor.

Deşi încă nu putem vorbi de o adevărată legislaţie sanitară, Cartea românească de învăţătură, de la Iaşi, din 1646, şi mai apoi Îndreptarea legii, din 1652, de la Târgovişte, aduc unele contribuţii moderne din acest punct de vedere. Mai cu seamă în Îndreptarea legii întâlnim menţionate, printre altele, problemele de asistenţă socială şi de morală. Spre exemplu, soţia era obligată să îngrijească de soţul bolnav, erau prevăzute pedepse pentru avortul provocat, otrăviri sau viol. Se arăta că în cazuri de răniri, otrăviri, etc. să se consulte vraciul. Vraciului îi revenea sarcina să cerceteze ierburile pentru a le descoperi pe cele cu proprietăţi vindecătoare sau bune împotriva otrăvirilor. Pe unul din calendarele domneşti ale lui Constantin Brâncoveanu se afla scris la 1 mai 1699: „luni am luat iarbă de curăţenie”. Între mărfurile care treceau pe la Braşov se găseau praful de tămâie, folosit la abcese, uleiul de cedru pentru cei cu albeaţă la ochi sau anasonul ca stimulent antispasmodic.

Expusă bolilor era în general populaţia de rând, săracă, măsurile sanitare iniţiate vizând prioritar izolarea bolnavilor şi mai apoi a zonelor cu epidemii. De altfel, chiar termenul de lepros, care desemna la început pe bolnavul de lepră, a căpătat peste ani semnificaţia de sărac, infirm, etc. Din aceste considerente, în perioada 1639 – 1736 hrisoavele domneşti amintesc de săraci, gârbovi, schilozi, orbi, mişei, ologi sau calici. Pe linie de asistenţă publică,alături de autorităţile vremii, biserica şi-a asumat în mare parte sarcina de a exercita caritatea şi de a acorda ajutor bolnavilor. Sunt cunoscute bolniţele pentru călugări sau lăcaşurile de îngrijire pentru drumeţi, bătrâni sau copii părăsiţi, numite xenodochii, adăposturi sau ospătării şi azilele. Indiferent cum se numeau, cu excepţia bolniţelor, toate aveau menirea de a găzdui, hrăni şi, la nevoie, a da ajutor medical. Din xenodochii au luat naştere în toată Europa spitalele.

În context, chiar dacă încă din 1646 în amintita Cartea românească de învăţătură se vorbea de „şpitali”, pe vremea când Bucureştii erau bătuţi de copite de cai şi roţi de căruţe, spătarul Mihail Cantacuzino are meritul de a fi ridicat la 1704 un ansamblu care cuprindea o bisericuţă, o şcoală, un spital, o spiţerie şi un turn-clopotniţă, cel mai înalt din oraş pe atunci. Este cel dintâi adevărat spital din Moldova şi Ţara Românească. Aşezământul avea 24 de paturi, 12 pentru bărbaţi şi 12 pentru femei, numele lui fiind dat după fostul proprietar al terenului, clucerul Colţea Doicescu. Dacă înfiinţarea acestui aşezământ nu a determinat dinamizarea vieţii ştiinţifice medicale locale, remarcabile au fost cursurile de medicină de la Academia Domnească de la Sfântul Sava, iniţiate se pare după 1707.

Între 1735 şi 1752, Grigore Ghica Vodă clădeşte spitalul Sfântul Pantelimon. In dezvoltarea instituţiilor spitaliceşti din Moldova,un rol de maximă importanţă l-a avut spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, înfiinţat în 1757. De subliniat că dezvoltarea acestor unităţi a beneficiat, datorită Generalei epitropii a casei Sf. Spiridon, de o evoluţie mai unitară decât spitalele din Muntenia. Intr-o perioadă scurtă, Spiridonia a preluat o serie de spitale nou înfiinţate, între care Sf. Precista din Roman (1787), spitalul din Galaţi (1836), din Botoşani şi Bârlad (1838), din Focşani (1842) sau Tg. Ocna (1848). Astfel, în mai puţin de opt decenii, capacitatea Spiridoniei a crescut de la 227 de paturi în 1757 la 470 în 1850.

La originea dezvoltării spitalelor moldovene distingem mai multe modalităţi de acţiune. Prin iniţiativă particulară locală, s-au întemeiat spitalul Sf. Spiridon de Ştefan Bosie, cel din Botoşani de Ion Mavromati, din Bârlad de Elena Beldiman, din Fălticeni de familia Stamati şi, imediat după 1850, cel din Hârlău, de logofeteasa Pulcheria Ghica, cel din Tătăraşi – Iaşi, de logofătul Cantacuzino-Paşcanu, din Vaslui de familia Drăghici sau din Bacău de Pavel Cristea.

O altă modalitate a constituit-o iniţiativa bisericească: spitalele din Roman şi Tg. Neamţ, ospiciile Neamţu şi Golia. Mai distingem iniţiativa obştei: spitalul din Galaţi, iniţiativa Epitropiei generale Sf. Spiridon: al doilea spital din Galaţi şi spitalele din Focşani şi Tg. Ocna sau iniţiativa domnească: maternitatea Ghica Vodă şi ospiciul Galata, ridicat prin grija lui Grigore Al. Ghica. Indiferent de modalitatea prin care au fost fondate, în majoritate aceste spitale au devenit filiale ale Spiridoniei sau au resimţit spiritul îndrumător al acesteia.

Administraţia medicală de stat s-a bazat pe instituţiile filantropice înfiinţate mai cu seamă de Alexandru Ipsilanti, în Muntenia, şi de Grigore al III-lea Ghica, în Moldova. Aceste instituţii erau Cutia milelor, care în Moldova a luat fiinţă în 1776, orfanotropia şi alte înjghebări spre folosul bolnavilor şi săracilor. Cel mai important act de administraţie medico-sanitară l-a constituit însă crearea instituţiei medicului public, plătit de stat. Primul medic „în serviciul obştei” a fost numit în 1777 de către Grigore Ghica. Prin acelaşi hrisov se prevedea înfiinţarea primei farmacii publice la Iaşi. In 1810 figurau ca medici oficiali cinci doctori la Iaşi şi câte unul la Bârlad şi Hârlău. Curând, în 1813, se înfiinţează Epitropia casei doftorilor.

Angajaţi de Casa doftorilor, de obştii sau de Spiridonie, medicii au devenit mai numeroşi în deceniile următoare şi s-au răspândit în toate târgurile mai importante. Astfel, au funcţionat medici oficiali şi la Tg. Ocna (1781), Botoşani (1793), Bârlad şi Hârlău (1804), Roman (1809), Galaţi (1810) etc.

În context, cea mai veche mărturie despre o asistenţă medicală ştiinţifică în Huşi datează din anul 1781, când episcopul Inochentie fiind otrăvit, cu sau fără intenţie de către bucătarul său, a fost salvat de la moarte de doctorul Andreas Wolf din Iaşi. Acesta a fost solicitat de Iacov Stamati, de la Mitropolia Moldovei, să se deplaseze la Huşi, unde nu existau medici, ci numai vraci. Tot Iacov Stamati, devenit ulterior episcop de Huşi, aduce în oraş în jurul anilor 1791- 1792 şi pe farmacistul Paulus Fabricius, din Sibiu.

Totodată, în timpul luptelor duse între ruşi şi turci (1806-1812), în Huşi a existat un spital militar de campanie al trupelor ruseşti. Mărturie în acest sens este un înscris din condica de decese a bisericii romano-catolice din cartierul Corni, redat în traducere din latină:

 „În anul 1808 ziua 15 Nicolai Sciombanschi din Polonia cu gradul de sergent în armata rusă catolic, a fost îngrijit de biserică cu sfintele Taine şi şi-a dat sufletul în Spitalul militar din acest oraş Huşi, în vârstă de 26 ani, a cărui corp a fost înmormântat de mine parohul N. Longhi”.

Dintre boli, prin virulenţă şi durata excepţional de lungă a manifestării, ciuma a produs adevărate dezastre pe teritoriul României. S-au înregistrat peste ani mai multe valuri epidemice dar parcă niciunul atât de cumplit cum a fost cel din 1812, din vremea lui Caragea. Dincolo de cifrele statistice oficiale cu privire la efectele acesteia, relevantă asupra gravităţii fenomenului este o scrisoare adresată de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri, din care am selectat citatul:

 „A fost în multe rânduri ciumă în tară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 50.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi porneau cu carul spre Dudeşti sau Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Câţiva vătaşei însoţeau pe cioclii... Într-un raport către şeful său arăta: azi am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde.” Se subînţelege deci, că în unele situaţii bolnavii respectivi erau îngropaţi de vii.

Ca peste tot în ţară, teama de întindere a epidemiilor a determinat şi printre boierii din partea Huşului un spirit de generozitate, manifestat prin donaţii pentru înfiinţarea de lăcaşuri de ocrotire socială şi medicală. Intre altele, rămăsese vie în memoria huşenilor acea amintită ciumă din vremea lui Caragea, care atinsese şi Moldova. În Biblioteca Academiei, s-a păstrat o scrisoare particulară din 26 februarie 1816, în care se spune: „Eu aş fi mers la Eş, dacă nu s-ar fi iscat boala ciumii la Huş”.

Pe linie sanitară o serie de măsuri organizatorice au fost luate în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832 prin Regulamentul Organic. Acesta prevedea înfiinţarea unor organe sanitare superioare Comitetului Carantinelor, care se transformă în Comisii de sănătate, ce funcţionau pe lângă Ministerul Trebilor din Lăuntru (Ministerul de interne), având ca sarcină conducerea centrală pe teritoriul fiecărui principat a asistenţei sanitare. Ca servicii sanitare exterioare, principatele sunt împărţite în ocruguri, câte 6 pentru Muntenia şi 5 pentru Moldova. Fiecare avea un medic, un chirurg şi 10 moaşe care se ocupau de prevenirea şi combaterea epidemiilor şi s-au iniţiat măsuri pentru combaterea bolilor venerice, a rabiei şi a pelagrei. Pentru stăvilirea epidemiei de ciumă s-au stabilit două linii de carantină, pe Dunăre şi Prut.

Începe să existe preocupare şi pentru pregătirea cadrelor necesare. Intre altele, în Adunarea obştească se prezintă „Proiectul de regulament pentru învăţăturile în seminare şi ţinerea lor în bună rânduială”, care prevedea ca elevilor din anul IV să li se predea „lecţii de vaccinaţie şi de medicină veterinară”.

În contextul noii organizări, cel dintâi medic cunoscut la Huşi a fost Stanislav Iasinski, de origine polonă, numit medic al ţinutului Fălciu în 1832. În 1834, prin strămutarea reşedinţei districtului la Huşi, care devine astfel centru economic, cultural şi administrativ, se creează noi posibilităţi pentru dezvoltarea asistenţei sanitare. Prezenţa doctorului Iasinski în oraş o întâlnim în însemnările botanistului Iulius Edel şi ale farmacistului Iosef Szabo, care au întreprins în 1935 o excursie botanică în Moldova prin însărcinarea Societăţii de Medicină şi Istorie Naturală din Iaşi. Desigur, dacă la acea dată s-ar fi aflat în Huşi şi un farmacist, cu siguranţă ar fi fost amintit în aceste însemnări. Abia în 1838 se va ivi şi prima farmacie.

„Spiţerul” Andrei von Alt primeşte prin hrisov de la guvern dreptul să deschidă „Spiţerie la Huşi”, fiind scutit de dări cu condiţia să ofere săracilor doctorii fără plată. Textul acestui hrisov este următorul:

„După formalnica voie ce au câştigat prin cercetarea Comitetului de sănătate, potrivit cu cunoştinţa meritelor ce însuşeşte dumnealui Andrei Alt, a deschide spiţerie în Principatul Moldovei, regularisindu-şi statornicire în Târgul Huşi cu toată buna primire şi alcătuitorilor târgoveţi, au cerut a se milui cu drepturile hărăzite de aşezământul şi pe acest temei comitetul sănătăţii intrând cu prestotavlenie din 16 august 1837 Nr. 531.

Domnia noastră cu părintească îngrijire ce avem pentru sporirea a tot felul de industrii de lipsa şi de înflorirea blajinei noastre patrii, luând în băgare de seamă această mijlocire a Comitetului, întărim Domniei sale De Alt privilegiul titarist în regulament la capul III anecsa lit. r Secţia II articolul XCVI, adică de a fi scutit spiţeria ce ţine împreună cu toţi lucrătorii de doftorii dintrânsa de toate dările stârnite asupra celorlalte trepte de dajnici,cu aceasta însă că şi spiţeria fără depărtare să urmeze pe temeiul acestui articol a da doftorii fără plată la oamenii săraci. Drept aceia în temeiul legiuirii titariste se împuterniceşte pe D-lui de Alt, prin acest al nostru Dumnesc Hrisov, a avea dreptate de a ţine spiţeria potrivit cu rostuirea regulamentului, spre care sfârşit s-au întărit şi cu a noastră domnească iscălitură şi pecete.

Scrisu-sau la scaunul domniei noastre în oraşul Iaşi al 4-lea an. Una mie opt sute treizeci şi opt luna mai 29 zile.

MIHAIL GRIGORE STURZA V.V.

Nr. 737 s-au trecut în registratură

 Secretarul Comitetului Sănătăţii Comitetului – George Cozmiţă Sardariu

Registrator – Petrache Crusovan.

Von Alt şi-a vândut farmacia lui Albert Votsch în 1853, soţia acestuia fiind fiica Doctorului Iasinski. La rândul său, Votsch a cedat mai târziu spiţeria ieşeanului Robert Bendorf, rămasă în patrimoniul descendenţilor până în 1940, când Alexandru Bendorf obţine dreptul de a o strămuta la Bucureşti.

În paralel, preocupările locale pentru limitarea efectelor epidemiilor s-au accentuat. Este semnalată, între altele, existenţa unei bolniţe în 1842 în mahalaua Plopeni, întreţinută pe cheltuiala agiesei Aglaia Cerchez. Din raportul doctorului Steege, aflăm în 1853 următorul personal sanitar: doctorul Mateevschi, medic al districtului Fălciu, doctorul Schmidt, medic al oraşului, vaccinatorul Hulubovski Antoniu, farmacistul Alth şi moaşa Kestel.

Continuarea articolului în:

Contextul înfiinţării primului spital din Huşi

Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)

Citește mai mult

Contextul înfiinţării primului spital din Huşi

Continuarea articolului

Spitalul municipal Huși – pagini de istorie

Ec. Virgil Aghiorghiesei

Iniţiativa fondării spitalului este legată de vizita domnitorului Grigore Ghica la Huşi, în ziua de 4 august 1851. Discutând cu autorităţile locale despre lipsa unui asemenea aşezământ în oraş, el a fost de acord cu necesitatea acestuia şi îi îndeamnă pe toţi oamenii cu stare să contribuie pentru realizarea sa. Apelul domnitorului a găsit ecou mai întâi în inima unui mare filantrop fălcian, Dimitrie Castroian, care a pus la dispoziţie suma de 50 de mii lei. Au mai fost apoi şi alte subscripţii mai mici, daniile respective intrând în păstrarea domnitorului o scrisoare de mulţumire pentru iniţiativa lui, solicitând să se dea dispoziţie autorităţilor locale pentru începerea lucrărilor. Textul acesteia era următorul:

 

Dumitru Castroian

„Prea Înălţate Doamne, Hărăzirea ce aţi făcut Înălţimea Voastră pentru apele poliţiei Huşi, precum şi părinteasca Voastră bunătate de care s-au îndulcit orăşenii acestei poliţii când au avut norocirea să fie vizitaţi în persoană de către Înălţimea Voastră, au îndemnat pe mai mulţi boieri de acolo să voiască a hărăzi deosebite sume de bani pentru înfiinţarea unui ospital, de care se află până acum lipsit acest oraş. Cel întâiu dintre aceste persoane care le-au rostit o sumă de cincizeci mii lei, este D. Serdarul Dimitrie Castroian. Supuind asemenea împrejurare, cu mulţumire sufletească la cunoştinţa Înălţimii Voastre, vă rog să binevoiţi pe de o parte a însărcina locul competent cu cuvenita punere în lucrare iar pe de altă parte spre a putea mai curând să ajung la un ţel dorit, prin o colectă după trebuinţă. Îndrăznesc a mijloci o domnească mărturie de mulţumire către serdarul Castroian, care cu bună seamă va încuraja şi pe alţii de a-l imita spre îndeplinirea unui aşezământ de nevoia pătimitoarei omenirii.

Al Înălţimei Voastre / Către Dumnezeu smerit rugătoriu / Meletie / Episcopul Huşului / nr. 360 / 1852 august 18”.

Vodă răspunde propunerii printr-o epistolă de mulţumire adresată serdarului Castroian, acordându-i drept recompensă pentru fapta sa rangul de comis:

„Simţirea vrednică de laudă în privinţa omenirii pătimitoare care au îndemnat pe D-ta de a face jertfa de cincizeci mii lei pentru înlesnirea înfiinţării unui spital în oraşul Huşului, ce este de nevoie acolo, pentru care jertfire am luat încredinţare din Anaforeaua Iubirei Sale de Dumnezeu Kir Meletie Episcopul Huşului sub nr. 360. Ne-au pricinuit deosebită mulţămire, o aşa plăcută faptă, făcându-se a fi preţuită îndeobşte prin buna pildă ce ai dat. Nu numai păstrează pentru asta un titlu de binefăcător omenirii, ci ne îndeamnă şi pe Noi a mărturisi Dumitale a noastră mulţămire, care pentru un făcut ce aduce înlesniri sporirii îmbunătăţirii în ţară, la care priveşte cea mai întreagă a Noastră dorinţă, şi dar pe lângă mărturisirea ce facem Dumitale prin acest ofis despre a Noastră mulţămire, socotim a da Dumitale şi dovada despre a noastră bună plecare şi preţuire înaintând pe Dumneata la rangul de Comis pentru care am poruncit Secretariatului de Stat de aţi slobozi cuvenitul Decret.”

În acelaşi an 1852, Smaranda, fiica postelnicului Iamandi, proprietarul moşiei Duda, a lăsat prin testament casele sale boiereşti din centrul oraşului, cu grădină şi gard de zid, plus 200 de galbeni pentru inaugurarea spitalului. În ciuda acestor semne de bun augur, autorităţile locale nu au dat curs iniţiativei. Între Comitetul Sănătăţii şi fizicul districtului Fălciu, doctorul Iasinschi, s-a purtat o vastă corespondenţă, tema disputei fiind localul destinat funcţionării spitalului. Cu ocazia unei inspecţii efectuată la spiţeria din Huşi, protomedicul Moldovei, doctorul Costache Vârnă, a analizat la faţa locului şi spaţiile propuse pentru a deveni spital.

Drept urmare, Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, singura cu autoritate asupra spitalelor din Moldova, a însărcinat o comisie pentru cercetarea şi reglementarea problemei. Zadarnic însă, căci au trecut mai bine de patru luni fără nici un rezultat. Indecizia autorităţilor locale l-au determinat pe acelaşi Dimitrie Castroian să cumpere casele Smarandei Râzu, cele mai frumoase din oraş, şi să pregătească mobilierul necesar pentru un spital cu 12 paturi. În completarea gestului său extraordinar, pentru a se asigura spitalului o subvenţie fixă, Castroian propune guvernului să accepte preluarea caselor sale din Vaslui, în care să se instaleze isprăvnicia şi judecătoria. Pune condiţia obligării organelor abilitate ca în termen de un an să deschidă spitalul din Huşi, căruia Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi să-i asigure anual, pentru funcţionare, suma de 300 de galbeni. Mărturie în acest sens este chiar scrisoarea adresată de Castroian Consiliului de Miniştri:

„Onorabilului Consiliu de Miniştri,

În anul 1851 fericitul întru pomenire Domnul Grigore Ghica V. V. viind la oraşul Huşi au binevoit a ţine seama de trebuinţa acestei comune şi pe lângă alte îmbunătăţiri au făgăduit şi înfiinţarea unui spital.

Atunci am declarat că realizându-se acest aşezământ de omenire, întrajutorul său voi da un capital de 50.000 lei spre a servi de fond nealienabil. Mai apoi voind a vedea cu o oră mai înainte deschiderea spitalului, din propriul meu îndemn am cumpărat casele cu două rânduri a D-sale Smaranda Rîzu pe care le-am destinat pentru acest aşezământ. La sfârşit am mai pregătit şi mobiliţia spitalului pentru 12 bolnavi precum crivaturi, halaturi, tacâmuri etc.

Cu toate acestea făgăduinţa domnească nici până astăzi nu este realizată. Huşii îşi aşteaptă încă spitalul, vroind din parte-mi a înlesni cât cu putinţă înfiinţarea unui aşezământ filantropic de cea mai mare nevoie, vin a propune Consiliului următoarele:

Rezidenţa Districtului Vaslui este cu desăvârşire lipsită de încăperi pentru autorităţile sale administrative şi judecătoreşti. De abia are o casă în ruină ce poate servi mult pentru poliţie.

Eu, am în acest oraş în deplină proprietate casele moştenite de la moşul meu Nicolae Chiriac. Aceste case preţeluite foarte jos reprezintă o valoare de cel puţin 3000 galbeni. Casele sunt cu totul noi, iar ele pot încăpea şi prefectura şi judecătoria. Aceste case eu sunt gata a le hărăzi statului în deplină proprietate cu singura condiţie ca guvernul să ia măsurile cuvenite ca într-un an de zile să deschidă un spital măcar cu 12 crivaturi în oraşul Huşi şi anume: În casele ce eu le-am destinat pentru aceasta iar ca fond de întreţinere veşnic, să se răspundă în tot anul Epitropiei Sfântului Spiridon, câte 300 galbeni dobânda preţului de 3.000 de galbeni valoarea caselor din Vaslui, ce le cedez guvernului în deplină proprietate.

Cu mica sumă de 300 de galbeni înscrisă în bugetul anual, guvernul va realiza două foloase, va îndestula două trebuinţe obşteşti: în Huşi va avea un spital, în Vaslui va avea toate încăperile trebuitoare instituţiilor sale. Cu primirea acestei hărăziri ar rămâne îndeplinită şi cu prisosinţă declaraţia ce am dat în 1854 pentru capitalul de 50.000 lei, astăzi cedez un fond de o valoare îndoită. Rog dar pe onor consiliul, că după ce va da cuvenita hotărâre asupra acestei declaraţii a mele, să binevoiască cât mai curând a-mi comunica rezultatul spre cea mai departe lucrare.“

Pe fondul situaţiei politice din Principate, efortul acesta generos a rămas temporar tot fără efect. Taberele care se înfruntau pentru înfăptuirea unirii şi-au extins influenţa, din divan, în toate colţurile ţării. După cum este ştiut, aceste frământări s-au finalizat istoric prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate, unirea fiind proclamată şi recunoscută. În toată ţara începe aplicarea seriei de reforme menite să transforme Romania dintr-un stat anchilozat în formele feudalismului otoman într-un stat modern, burghezo-democrat.

Sectorul sanitar a ţinut şi el pasul acestor reforme înregistrând progrese însemnate. Este de menţionat că în 1853 domnitorul Barbu Ştirbei promulgase în Ţara Românească „Legiuirea pentru întinderea aşezămintelor sanitare şi îmbunătăţirea serviciului medical“ în care se prevedea încadrarea fiecărui judeţ (33 în ambele principate), cu un doctor, cu leafa de 800 de lei pe lună, un doctor chirurg cu 300 lei pe lună şi un felcer. Prin această lege medicul judeţului era îndatorat să dea consultaţii gratuite în spital, să viziteze pe bolnavii săraci la domiciliu iar în cazuri mai grave chiar şi în afara oraşului. Avea, de asemenea, obligaţia să supravegheze spiţeriile, să dirijeze vaccinările, de a se deplasa în judeţ în caz de epidemii, să examineze recruţii şi să facă inspecţii sanitare la sate. Pentru că în general încă nu se apela pentru consultaţii la medic, preferându-se, potrivit obiceiurilor, mai mult mersul la descântătoare sau la vraci, la îndemnul Serviciului Sanitar din Principatele Unite, mitropolitul ţării a emis, la 27 februarie 1860, o circulară către preoţi, cărora le cerea să convingă lumea să se adreseze medicilor recunoscuţi de stat. Emisă sub numărul 533, această circulară avea următorul text:

„Prin adresa cu nr. 216, făcând cercetare şi oarecare observaţii asupra pătimaşei omeniri, care, prin necăutare de doctori ajunge în grele patimi, onor Administraţia generală a Serviciului Sanitar din acest Prinţipat, ne aduce rugăciunea de a îndatora pe preoţi, spre a predica din toate puterile cuvântului, atât prin biserici, cât şi în particular, încredinţarea ce urmează a avea locuitorii în doctorii recunoscuţi de stăpânire la boalele lor, chiar de la început şi de orice fire va fi boala, căci s-a observat că mulţi pătimaşi, nu numai că nu cheamă în neputinţa lor pe doctori, după toate mijloacele ce le dă ţara astăzi, dar, se dau mai bine pe mâna vrăjitoarelor, descântătoarelor, ghicitoarelor, prevestitorilor, bărbierilor, şarlatanilor şi alţii, încât ajung pe nesimţite în boalele cronice, netămăduitoare şi merg, fără vreme, în groapă, lăsând urmaşilor sărăcie şi anevoinţe şi că asemenea oameni vătămători să se dea pe mâna poliţiilor spre a-şi lua pedeapsa după lege. Ca să se stârpească această ceată de înşelători şi împiedicători ai bunelor întocmiri ale stăpânirii, precum şi în poporul unde o propagandă de neîncredere în doctori, acolo urmează şi preoţii prin adevărata lor eloquenţă şi pe lângă rugăciunile către Atotputernicul Dumnezeu, la patul bolnavilor, sa stăruiască a chema doctorul. Şi astfel, urmând cu doctorul sufletesc, cu mare cucernicie morală şi tăinuire spre tămăduirea pătimaşului, să nu-l lase pradă credulităţii absurde în mâinile babelor, vrăjitoarelor şi şarlatanilor, cari sânt goniţi chiar de sfânta biserică, ca nişte demoni împieliţaţi, ce întunecă pământul cu înşelătoriile ce exersează, cu fel de fel de meşteşuguri pe furiş, ca să atragă curiozitatea celor neadăpaţi în cunoştinţele reale şi adevărate.

Toţi preoţii să stăruie a predica şi a învăţa pe locuitori a să pătrunde de nişte asemenea sfaturi, în vremi de boală şi patimi ale lor, făcând orice vor putea spre stârpirea acestui rău, încuibat în toată ţara şi să triumfe adevărata ştiinţă.

(Pecetea Mitropoliei)

Nr. 533 din 27 febr. 1860

Şef al cancelariei Sfintei Mitropolii, K. Tocilescu”.

Referindu-ne la asistenţa spitalicească, este de remarcat că în Moldova fiinţau în 1860 cam 950 paturi de bolnavi, iar în Ţara Românească cu vreo sută mai mult. În timp ce în Muntenia statul întreţinea spitalele din 14 capitale de districte, în Moldova nicio instituţie similară nu a fost în grija guvernului până la 1860, când spitalul de la Târgul Neamţ a fost inclus în bugetul Ministerului Cultelor. Se pare însă că Moldova avea o mai bună organizare a sănătăţii publice.

În 1862 profesau în Muntenia la o populaţie de aproape 2.500.000 de locuitori, 99 de doctori în medicină, 11 magiştri în chirurgie, 21 de patroni în chirurgie şi 20 de subchirurgi, iar în Moldova, la o populaţie mai mică cu aproximativ un milion de suflete, profesau 93 doctori în medicină, 6 magiştri în chirurgie şi 41 de patroni în chirurgie. Cât priveşte asistenţa la naştere, situaţia era indiscutabil mai bună în Moldova, unde erau înregistrate 145 de moaşe care căpătaseră diploma la Iaşi şi 85 care studiaseră în alte ţări, în timp ce în Ţara Românească se numărau doar 77 de moaşe cu diploma de la Bucureşti şi 14 care studiaseră în alte ţări. În Moldova funcţionau 54 de farmacii cu 78 de magiştri iar dincolo de Milcov, 44 de farmacii, cu 57 de magiştri.

Prin numirea lui Carol Davila la 5 septembrie 1859 în postul de protomedic al Ţării Româneşti şi de şef al Comitetului sanitar, iar la 3 decembrie 1860, în cel de inspector general al Serviciului sanitar militar din Principate, în administraţia sanitară a ţării s-a resimţit un suflu nou. Cum anterior, pe timpul lui Barbu Ştirbei, fusese şeful Serviciului ostăşesc, intervalul 1855-1885 constituie adevărata etapă organizatorică a medicinii româneşti, recunoscută ca „epoca lui Carol Davila“. Ajutat de Nicolae Kretzulescu şi Iacob Felix, reuşeşte să reorganizeze şi să unifice serviciile sanitare civile şi militare din Principate, să întemeieze învăţământul medical şi farmaceutic superior românesc, să fixeze cadrul organizatoric modern al medicinii autohtone, pregătind terenul pentru creaţia ştiinţifică medicală de la noi.

Una dintre cele mai importante realizări o constituie înfiinţarea în 1862 a 33 de posturi de medici de arondisment, dintre care, dată fiind absenţa cadrelor, au fost ocupate doar 17, toate în fosta Ţară Românească. Aceşti medici aveau obligaţia:

– să dea tuturor bolnavilor ajutor medical;

– să dea locuitorilor sărmani, dorobanţilor şi grănicerilor şi familiilor lor medicamentele

– necesare din farmacia portativă, fără a avea dreptul să primească o plată de la aceştia;

– să efectueze vaccinarea şi revaccinarea antivariolică;

– să întocmească acte medico-legale, să facă revizia sanitară a şcolilor, cazărmilor, hanurilor şi cârciumilor;

– să prevină epidemiile, să combată şarlatanismul medical, să alcătuiască statisticile sanitare şi să acorde chiar asistenţă veterinară;

– să acorde o atenţie deosebită misiei morale şi civilizatoare.

La 28 ianuarie 1862 se adopta decretul prin care se stabilea că corpurile medicale din Ţara Românească şi din Moldova „vor fi libere a practica medicina în ambele ţări surori, fără altă formalitate decât prin ştirea superioarelor dregătorii ale serviciului sanitar“. Ulterior, Davila primeşte misiunea de a inspecta în scop informativ toate instituţiile medicale de peste Milcov.

Concluziile constatărilor efectuate asupra stării spitalelor şi a serviciului medical din Moldova se regăsesc într-un raport bine documentat. Referindu-se la ţinutul Fălciului, el scria:

„În oraşul Huşi, rezidenţa acestui district, nu se află nici un spital, şi reclamă trebuinţa ca guvernul să prevadă în buget o sumă de lei:

– 15000 pentru înfiinţarea şi înzestrarea a 15 paturi de fier pentru bolnavi, cu toate trebuincioasele, adică pânzăria, aşternutul şi obiectele necesare de serviciu, socotit de un pat câte 1000 lei;

– 15000 pentru hrana, închirierea unui local şi întreţinerea anuală a acestui spital;

– 7200 leafa anuală a unui medic de oraş, care să fie însărcinat cu căutarea spitalului, socotit pe lună câte 600 lei;

– 2400 idem a unui subchirurg de spital;

– 4800 idem a 4 servitori, câte lei 100 de fiecare lună;

-----------------

– 44000 total

ca să se poată bucura şi locuitorii sărmani ai acestui district de binefacerile guvernului”.

Ca o consecinţă a raportului menţionat, prin referatul înaintat domnitorului, N. Kretzulescu susţine propunerea lui Davila, subliniind necesitatea înfiinţării unor spitale noi la Dorohoi, Piatra, Bacău, Huşi, Tecuci şi Râmnicul Sărat:“…unde, precum arăt, nu se află de loc spitale spre a se putea întâmpina suferinda omenire. Văzând că o asemenea tristă stare de lucruri nu s-ar ai putea prelungi fără a aduce o profundă mâhnire populaţiei acelor judeţe…”, domnul Alexandru Ioan Cuza aprobă, la 25 august 1862, înfiinţarea spitalelor de peste Milcov.

La aceeaşi dată Comitetul Sanitar al Moldovei este desfiinţat. Cancelaria acestui Comitet şi Administraţia Sanitară din Muntenia se reorganizează în patru birouri conduse de Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar, dependentă de Ministerul din Lăuntru şi un Consiliu Medical Superior. Conducerea acestei Direcţii era asigurată de un inspector general (C. Davila) şi un vice-inspector (Iacob Felix). Printr-un decret din 13 noiembrie sunt unificate titlurile medicilor oficiali din Muntenia şi din Moldova care devin medici primari de district, având sarcina de a se ocupa „mai cu osebire cu căutarea sătenilor bolnavi.“

Pentru oraşul Huşi, textul ordinului-telegramă transmis la 27 august 1862 (în Istoria Huşilor, Editura „Porto-Franco“ 1995, pag. 206, este datat 26 august) prin care s-a pus în aplicare propunerea lui Davila a fost următorul:

„Domnilor membri ai municipalităţii Huşi. Cu ocazia unificării serviciului sanitar, Măria Sa Domnitorul a întărit înfiinţarea unui Spital de 15 paturi de bolnavi în acel oraş. Davila.”

Este, practic, actul de naştere al spitalului. Telegrama tulbură liniştea membrilor din Consiliul Municipal şi chiar dacă discuţiile cu privire la clădirea în care va funcţiona spitalul ar fi continuat, la 10 iunie 1863 Davila ordonă Primăriei să trimită comisari la Galaţi pentru a ridica lenjeria sosită de la Paris şi paturile de la Casa Grand din Londra! Primăria a trebuit de această dată să se conformeze şi astfel, în casa donată de Castroian, situată pe terenul unde este astăzi Policlinica, la 1 octombrie 1863 s-a inaugurat Spitalul Huşi. Clădirea acestuia era compusă din subsol, parter şi etaj, cu un total de 11 camere, aprovizionarea cu apă fiind făcută de la reţeaua oraşului.

Primul spital din Huşi

Primul medic al spitalului a fost doctorul Iosif Schmid. El s-a născut în 1797 şi apare pentru prima oară într-o catagrafie a doctorilor din Moldova la 12 decembrie 1829, când funcţiona ca „doftor la Botoşani”. Conducerea spitalului era asigurată de doctorul Dimitrie Gutides (după alţi autori Butides) iar administrarea printr-o comisie compusă din prefectul districtului, preşedintele comunal, medicul primar al districtului şi medicul oraşului, care funcţiona şi ca medic curant al unităţii nou înfiinţate. Dimitrie Gutides a făcut studiile la Constantinopol obţinând diploma în 1852. După 5 ani vine în ţară iar din 1864 îl aflăm medic al oraşului Huşi şi medic al spitalului. A funcţionat puţin la Huşi, căci în 1865 îl găsim confirmat medic secundar la Galaţi iar postul său la spital a fost preluat de dr. Avedyk Romnaldo. Acesta a obţinut diploma de „pecaru“ (medic) clasa a II-a la Academia de Medicină din Viena în 1839 şi obţine dreptul de liberă practică în Principate în 1864. În 1866 îl aflăm medic al oraşului Huşi şi al spitalului pe dr. David Almogen. Originar din Tismanitz – Galiţia, a trăit între anii 1828–1897. Şi-a desăvârşit studiile universitare de medic la Erlangen în 1853. A funcţionat un timp ca medic de plasă şi medic al comunităţii evreiești din Leova după care s-a stabilit la Huşi. În timpul Războiului pentru independenţă a inventat o brancardă pentru transportat răniţii, utilizată de ambulanţele româneşti şi ruseşti. Pentru aceasta a fost decorat cu Coroana României şi Steaua Independenţei. A perfecţionat aparatul de tras puroi inventat de doctorul francez D. Lafoy, introducându-l în spitalele din Iaşi, Bucureşti, Viena, Paris şi Petersburg.

Cu toate stăruinţele nu s-a putut stabili succesiunea medicilor ce au urmat la conducerea spitalului sau au lucrat în el între 1866-1889. Se pare că lista lor a fost bogată, fiecare stând un timp prea scurt pentru a lăsa mărturii. Din însemnările doctorului Chernbach aflăm doar de doctorul Galescu care a murit pe front în 1877 şi de doctorul Gîdei, care funcţiona prin 1881.

Cert este că în ciuda fondurilor provenite din donaţii sau alocaţii bugetare, spitalul era rău îngrijit. Aspectul a fost constatat şi de Episcopul Calinic Dima, într-o vizită făcută la Huşi în ianuarie 1880. Drept urmare, el recomanda preoţilor să contribuie la întreţinerea spitalului prin colecte în parohii.

De consemnat că la îndemnul lui Davila mulţi tineri din Huşi sau din judeţ au urmat cursurile Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, între aceştia numărându-se Nicolae Ursulescu, Gheorghe Dorcariu, Alexandru Peride şi Teodor Gîdei. Doctorul Almoghen revine la conducerea spitalului în 1889 rămânând în funcţie până la moartea sa în 1897. Primul sub-chirurg al spitalului a fost Ştefan Corvin, elev al Şcolii Naţionale, care a făcut la Huşi un stagiu în 1863. Treptat se schimbă şi concepţia despre rostul spitalelor, exprimată în hrisovul lui Constantin Racoviţă la 1757, la deschiderea spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, de a fi „pentru hrană, chiverniseală, căutarea şi odihna săracilor“, acestea evoluând către unităţi de tratament ştiinţific al oamenilor bolnavi.

Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)

Citește mai mult

Mărturii şi dovezi în favoarea naşterii lui Alexandru Ioan Cuza la Huşi

Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, în „Colegiul Național Dimitrie Cantemir din Huși, Editura „Sfera”, Bârlad, 2009, pp. 48-50

Nicolae Iorga a precizat printre primii mari istorici că numele oraşului Huşi vine de la „Husea” sau „Husul”. A fost printre cei care au susţinut că domnitorul Alexandru Ioan Cuza îşi are obârşia la Huşi şi a întreprins demersuri pentru a declara monument istoric casa în care s-a născut.

Ion Lupaşcu, care publicase în revista „Convorbiri literare” nr. 5/1939, p. 586, fotografia casei cu pricina, relatează poziţia istoricului Iorga după discuţie dintre el, Iorga şi Andrei Brighiu, directorul revistei (MELINTE 1998, 40):

„Cea mai bună istorie nu este aceea pe care o scriu specialiştii, ci aceea pe care o povestesc martorii întâmplărilor sau urmaşii lor. În cazul Cuza sunt convins că faptele s-au petrecut întocmai şi tot ce s-a scris până acum este alăturea de adevăr. Orice s-ar spune, Domnitorul Cuza nu s-a născut nici la Barboşi şi nici la Iaşi, ci numai la Huşi. Am să iau măsuri ca această casă să fie declarată monument istoric.”

Adresă către Primăriei oraşului Huşi, semnată de Nicolae Iorga la 29 martie 1940

Domnule PRIMAR

Imobilul, proprietatea D-nei Lucreţia Dr. Pleşu, din oraşul Huşi strada I. G. Duca Nr. 58 a fost declarată monument istoric prin înalt Decret Regal, înaintat Dvs. în copie cu adresa noastră Nr.28 din 26 Martie a.c.

Cum această casă urmează a fi trecută in patrimoniul Statului, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a ni comunica dacă din fondurile bugetare ale Primăriei oraşului Huşi, puteţi cumpăra această casă, de la sus numita proprietară arătându-ne şi preţul local al unei cumpărări de acest fel.

Din testamentul întocmit de Alexandru Ioan Cuza şi semnat de el în 1872 la Florenţa:

„…de va trăi încă pre iubita me soţie se va bucura de tot uzufructul, care după moartea ei, toată această avere de care nu vor dispune - fii şi moştenitorii mei, va servi pentru creiaţiunea şi întreţinerea unui azil de copii orfani şi găsiţi în oraşul Huşi care va purta numele de Azilul Cuza (s.n) şi se va administra de tutela hotărâtă pentru fii mei în minoritate, fără să poată vreodată nici statul nici rudele mele sau a soţiei mele a ave vreun amestec sau ingerinţe…”  

Liceul teoretic de fete din Huși, fosta Școală „Elena Cuza”

Eleve ale Școlii „Elena Cuza”

*
*  *

Prof. dr. Vicu Merlan, în „Contribuții monografice asupra depresiunii Hușilor”, Editura „Lumen”, 2008, p. 613

Istoricul Ion Lupaşcu, dovedeşte ca locul de naştere a lui Alexandru Ioan Cuza este la Huşi pe strada I. Gh. Duca la nr. 58. Nicolae Iorga fiind în fruntea Comisiei pentru monumente istorice, a luat măsuri ca prin Decret regal (1940), acea casa sa fie considerată monument istoric. În Enciclopediile apărute după acea data dau ca loc de naştere Domnitorului Huşi. Domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 şi ales domn al Tării Româneşti la 24 ianuarie, realizându-se astfel unirea celor doua Principate. Reformele sale liberale au pus bazele dezvoltării României moderne, având drept colaborator, pe Mihail Kogălniceanu din Râpile, Arsura. Printre reformele sale se numără: reforma agrară, reformă a învățământului, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma armatei şi a poliţiei etc. A fost înlăturat de la putere în urma unui complot în februarie 1866, stabilindu-se în Germania. Moare la Heidelber la 15 mai 1873. La Huşi, strada centrala şi liceul îi poarta numele, dar responsabilii culturii huşene nu au avut grija de casa memorială, care a fost demolată de timp şi ignoranţă...

Tradiţia huşeană, menţinută şi de istoricul Nicolae Iorga, arată că Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Huşi (vis-a-vis de Şcoala nr. 1) şi a trăit la Barboşi, nu departe de Huşi până la vârsta de 14 ani, când pleacă la Paris.  

La naştere sa, Ionică Cuza, tatăl lui Alexandru Ioan, conform tradiţiei strămo­şeşti, a tras un foc de puşcă al cărui glonţ s-au oprit în tavan, în partea dinspre icoane. Acest fapt se petrecea în casa de pe strada I. Gh. Duca nr. 58, din Huşi; gaura glonţului putând fi văzuta ulterior şi de marele istoric Nicolae Iorga. Ioan Lupaşcu a cules informaţii despre casa în care s‑a născut Cuza Vodă şi despre familia acestuia de la I. Munteanu, fostul casier general al judeţului Fălciu şi de la doctorul Munteanu, pe care le-a prezentat istoricului Nicolae Iorga. După ce şi marele cărturar a verificat autenticitatea celor spuse, dar şi a documentelor existente despre fostul domnitor, casa de pe strada I. Gh. Duca nr. 58 a fost declarată prin decret regal monument istoric.

Adevărata casă în care s-a născut Alexandr Ioan Cuza

Informaţia dată istoricului Nicolae Iorga l-au determinat pe acesta să declare: Orice s-ar spune, Domnitorul Cuza nu s-a născut nici la Barboşi şi nici la Iaşi, ci numai la Huşi. Am să iau măsuri ca această casă să fie declarată monument istoric. Inspectorul sanitar al judeţului Fălciu, Toader Teodoru mărturisea învăţătorului Gheorghe Melinte următoarele: Casa de pe strada „A. I. Cuza", fostă „I. Gh. Duca" nr. 58 a fost declarată monument istoric, având o placă comemorativă cu următorul conţinut: „În această casă s-a născut Al. I. Cuza". (MELINTE 1998, 40-41).

La acestea se adaugă şi faptul că Ioan Cuza, tatăl lui Alexandru Ioan, a fost o vreme ispravnic de Fălciu (1819-1834) cu reşedinţa şi la Huşi. A mai deţinut şi funcţia de deputat al judeţului Fălciu în adunarea obştească pentru Moldova (MELINTE 1998, 13-14).

Nu întâmplător numele lui Alexandru Ioan Cuza este întâlnit la Huşi în toponimia locală (vezi „Pădurea Cuzoaiei”, „Groapa lui Cuza”,„Cabana lui Cuza”, Şişcani), Liceul „Cuza Vodă”, parcul „Cuza Vodă”, Casa Cuza, apoi locul natal al familiei Cuza – Barboşi, nu e departe de Huşi. La acestea se adaugă o serie de obiectele provenite de la mama domnitorului Soltana Cuza (un covor lucrat în culori naturale aflat în colecţia profesorului C. Vasiliu din Huşi, obiecte de porţelan aflate în custodia muzeului huşean), dar şi semnăturile familiei Cuza pe o carte religioasă de la începutul secolului al XIX-lea aflată în colecţia profesorului huşean Emil Pascal).

Mai aflăm de asemenea că această atracţie a locului natal este exprimată şi în testamentul lui Alexandru Ioan Cuza, lăsat în 1873 la Florenţa: …toată această avere de care nu vor dispune fii şi moştenitorii mei, va servi pentru creaţiunea şi întreţinerea unui azil de copii orfani şi găsiţi în oraşul Huşi, care va purta numele de „Azilul Cuza”… (MELINTE 1998, 28). Dacă Alexandru Ioan Cuza s-ar fi născut la Bârlad sau Galaţi cu siguranţa că averea sa ar fi fost dirijată spre acele oraşe, dar lucrurile s-au petrecut aşa cum domnitorul a voit, aceasta a fost direcţionată acolo unde corzile subtile sufleteşti au rămas ancorate de rădăcinile natale…

Bibliografie comună

Gheorghe Melinte – „Cuza şi Huşii”, ediţie îngrijită de Constantin D. Donose, Iaşi, 1998

N.n. Volumul domnului bibliotecar Constantin Donose are la bază manuscrisul din 1973 al unui fost director al muzeului din Huşi, Gheorghe Melinte. Varianta iniţială se chema „Amintiri. 100 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, fiu al neamului românesc”. Versiunea publicată după moartea lui Melinte capătă titlul „Cuza şi Huşii” şi este îmbogăţită cu o serie de documente inedite.

Un fals monument istoric

Vlad Odobescu, în „Scrieri mărunte”

Casă declarată de comuniști „monumet istoric”

Chiar şi când nu e în sala de lectură, bibliotecarul Constantin Donose vorbeşte în şoaptă, aşa că între cuvintele lui se strecoară cu uşurinţă ticăitul unui ceas. Găseşte o schiţă a casei familiei domnitorului, care se afla pe strada I.G. Duca, la numărul 58.

„În dormitorul ăsta se zice că s-a născut. Ispravnicul se afla dincoace, cu prietenii, aştepta. Şi în momentul în care s-a anunţat că doamna a născut, a tras în grindă. Şi domnul Tudor Stafie (fost primar al oraşului şi ultimul locatar al casei – n.r.) spunea: «Am crescut cu împuşcătura în grindă». Scrisese cineva în jurul ei: «La naşterea lui A.I.C.». Şi i-am zis: «Dom’le, măcar bucăţica aia de grindă dacă o puteaţi salva atunci, la demolare…»”.

Cum de-a fost totuşi posibilă demolarea unui monument istoric? Dintr-un amestec de nepăsare şi ghinion istoric, a fost rasă cu doar două luni înainte de Revoluţie. „Maria Roman (prim secretar al Comitetului orăşenesc de partid Huşi – n.r.) nu ştia… După ce casa a fost pusă la pământ, în octombrie 1989, casa de vizavi trebuia şi ea demolată. Domnul Murgulescu, care locuia acolo, s-a dus la prima secretară şi i-a zis: «Ce-aţi făcut, tovarăşa secretară, aţi demolat casa lui Cuza! Sunt şi eu în planul de demolare. Ce mai contează că-i pe dreapta, că-i pe stânga… Zicem că astalaltă este. Semnaţi-mi şi dumneavoastră cererea». Trebuia să se ajungă cu această cerere până la Ceauşescu ca să rămână în picioare. Şi tovarăşa secretară a semnat. Şi până la urmă i-a rămas lui casa în picioare”, povesteşte Constantin Donose.

Dr. Tudor Stafie și Maria Roman, într-un interviu pentru „Evenimetul Zilei”. Sursa: NewsPad

„Era cu 3 luni înainte de Revoluție. Orice încercare de a salva locuința nu a fost posibilă, nu mai știu exact de ce. A fost foarte greu pentru mine, deoarece am crescut cu ochii în grinda în care tatăl lui Cuza trăsese focuri de arma la nașterea Domnitorului, de bucurie. Nu am avut voie să modificam nimic la ea. Comuniștii insă au decis demolarea”, iși amintește primarul Stafie.

„Casa de peste drum, care se spune că este casa în care s-a născut Cuza, e un fals, n-are nicio legatură cu povestea asta", ne-a mai declarat primarul Tudor Stafie. A fost vorba de un tertip grație căruia imobilul a scăpat de buldozere.”

Maria Roman a fost prim-secretar al PCR, pentru orasul Husi, în perioada 1984-1989 și a semnat pentru demolare. Ea are însă o versiune un pic diferită, dar esențialul e același: actualul monument oficial e un fals.

„Știu casa, știu că a fost demolată. Din păcate, nu a putut fi salvată. Daca am reușit să salvez casa de vizavi, invocand faptul ca este monument istoric, să știți că a fost o faptă bună, nu una rea. Dacă aș fi putut declara toate casele din Huși monumente istorice, aș fi făcut-o. Oricum, am salvat așa peste 30 de case. Ba ziceam că sunt pe teren în pericol de alunecare, ba ca sunt monumente istorice. Lumea venea plângând și cerea ajutorul. Unde s-a putut, s-a putut.”

Citiți și:

  Unionismul hușean. Telegramele și mesaje de felicitare adresate lui Alexandru Ioan Cuza de hușeni și fălticeni

  Corespondența dintre Nicolae Iorga și autoritățile hușene cu privire la locul nașterii lui Alexandru Ioan Cuza

Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)

Citește mai mult

Dumitru Castroian, ctitorul Spitalului din Huși

După monografia „Crețești – istorie și actualitate” de prof. Vasile N. Folescu

Biografia lui Dumitru Castroian începe cu aproape 200 de ani în urmă, de aceea este şi mult cuprinsă în ceaţă. Multe din documentele vremii s-au risipit, din ce am putut aduna se pot contura elemente care să ne ducă cât mai aproape de personalitatea legată atât de mult de satul Budeşti.

Prima informaţie am găsit-o într-o poveste cunoscută de bătrânii satului Budeşti, dar şi de unii din Pogăneşti, comuna Stănileşti, sate de care numele lui Dumitru Castroian se leagă prin moşiile pe care le-a avut. Cu toate că depărtarea dintre aceste sate este apreciabilă, unul găsindu-se pe Valea Lohanului şi altul pe Valea Prutului, subiectul poveştii este aproape identic. Lumea, pe drept cuvânt, s-a întrebat cum acest moşier, fără un arbore genealogic local cu încrengături de oameni bogaţi, a reuşit ca în mai puţin de o viaţă de om să adune atâta avere, care să se întindă de la Vaslui şi până pe malul Prutului. Încetul cu încetul poveste a început să se înfiripeze şi să circule ajungând până in zilele noastre.

Dumitru Castroian (1813-1898)

Străinaş, băiat sărăcuţ, din Grecia, se aciuiază pe lângă o rudă bogată de prin părţile Vasluiului. Adolescentul Castroian, harnic şi priceput, deprinde cu uşurinţă treburile gospodăriei, începe să se bucure de încrederea hagiului, grec şi el, care îi încredinţează unele secrete ale afacerilor sale. Când s-a hotărât să trimită nişte galbeni în Grecia, pentru a-şi ajuta neamurile, hagiul cere sprijinul nepotului, era, doar, omul lui de încredere. „Marfa” trebuia dosită de ochiul ager al vameşilor şi al hoţilor de drumul mare. În mare taină stabilesc un plan: pregătesc pentru expediţie putini cu brânză în care strecoară şi galbenii. Nepotul înseamnă putinile cu pricina şi, pe furiş, le înlocuieşte cu altele, fără galbeni, ca să iasă la număr şi doseşte prada la loc sigur.

După ce hagiul s-a mutat spre cele veşnice, nepotul, ager la minte cum era şi cu învăţătura căpătată de la cel decedat, începe să intre în fel de fel de afaceri cu galbenii scoşi din tainiţă.¹

Câtă legendă şi cât adevăr există în această îmbogăţire rapidă a lui Castroian, astăzi nimeni nu mai ştie.

Cercetând documente ale vremii risipite şi trunchiate, am desprins concluzia că, în înţelesul ei ajuns până la noi, legenda porneşte de la un sâmbure de adevăr, pe care încercăm să îl descoperim.

O primă informaţie o căpătăm de la Constantin Sion, mai aproape ca timp de legendă. Deşi Sion prezintă cu o anumită ranchiună boierimea moldoveană, despre Castroian spune următoarele:

Bulgari, băcali (băcani), dajnici (birnici, contribuabili), patentari (care plăteau patentă, dreptul de a exercita o meserie liberală, de a face comerţ) din Vaslui, pentru că doi fraţi ce sunt, Dumitru şi Gheorghe, fiind nepoţi de soră ai lui Neculai sin hagi Chiriac (pe care Sion, în alt loc, îl numeşte „belea grecească”), ce l-au făcut Mihai Vodă Sturdza (1834-1849) ban, pentru că-i bogat, i-au boierit şi pe ei, dându-le rangul de sărdari, iar Grigore Ghica (1849-1856), pe unul l-a făcut spătar şi pe altul comis.²

Despre Gheorghe Castroian, de care aminteşte C. Sion se ştie doar că avea un fiu, Ştefan Castroian, al cărui nume apare o singură dată la o adunare a conservatorilor ce a avut loc în anul 1907. A mai fost şi o soră a celor doi fraţi, Maria Castroian, care a trăit toată viaţa ei nemăritată la casele lui Dumitru.³

Completarea informaţiilor lui Sion a fac şi monografii Petru Necula şi Mihai Ciobanu:⁴ …Hagi Chiriac Neculai, care stăpânea la Vaslui o stradă comercială cu prăvălii, era un boier creştin filantrop, contribuind cu sume de bani la construirea şcolii primare din Vaslui, la 10 iunie 1844, precum şi a bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” în 1859. Murind în acel an, construcţia a fost terminată de nepotul său, Dimitrie Castroian, în 1860.

Gestul de filantropie făcut de Hagi Chiriac este subliniat şi la centenarul Şcolii nr. 1 din Vaslui (12 ian. 1942) de către un orator, care spunea: Hagi Chiriac a fost un părinte de copii, fără a avea fii (s.n.), un învăţător fără să fie dascăl, un luminator fără să oficieze zilnic la catedră.

Posteritatea nu a uitat actele de filantropie pe care le-a făcut Hagi Chiriac, de la care „s-a molipsit” şi Dumitru Castroian. Încă din veacul al XIX-lea, numele principalei artere comerciale din centrul oraşului Vaslui a primit numele de „Strada Hagi Chiriac”, denumire care se păstrează până astăzi, ignorând parcă moftul edililor de a schimba numele străzilor.

Alte mărturii⁵ vin să completeze biografia lui Castroian, confirmându-ne, aşa cum am arătat mai sus, multe aspecte din legenda ascensiunii lui Castroian la boierie.

Familia era originară din Castoria (astăzi în Grecia, pe vremea aceea făcea parte din Imperiul otoman). Fiu de macedo-români cu stare modestă, dar foarte activi în ale comerţului, chemat, încă de tânăr în Moldova de fratele mamei sale, Chiriac Neculai Hagioglu (1784-1859), instalat mai demult la Vaslui şi care avea o largă activitate comercială, printre care şi comerţul cu cereale prin portul Galaţi.

După ce a mai „adunat ceva parale”, tânărul Castroian devine asociat în afaceri al unchiului său, intră în lumea comerţului, cunoaşte angrosişti şi transportatori de cereale, i-au pătruns în sânge gustul banului, setea de avere, dar şi „deprinderi” nu tocmai cinstite de a aduna pentru a se putea ridica cu uşurinţă în ranguri boiereşti, atât de râvnite în acea vreme. Poate de la asemenea gânduri i-a scăpărat ideea, aşa cum spune legenda, de a schimba putinile cu brânză. Se pare că între legendă şi adevăr legătura este destul de strânsă.

Principalul întreprinzător al acestei întinse afaceri comerciale, Hagi Chiriac, fiind fără urmaşi şi avându-l aproape de el pe Dumitru, i-a lăsat moştenire o parte din avere, o altă parte i-a dat-o celuilalt nepot, Gheorghe., aşa cum ne spune C. Sion.

Fără a lăsa uitate gândurile ce l-au obsedat pe tânărul Castroian, acesta se trezeşte dintr-o dată în fruntea unei însemnate averi. Cu toate acestea nu se simţea mulţumit, aspira la ranguri boiereşti pe care, ca simplu comerciant, nu le putea avea.

Este perioada când abundă cererile de împământenire, este în dezbatere problema indigenatului de care se lovea şi Castroian, fără de care nu putea fi deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei.⁶ Apoi, pentru a se putea bucura de drepturile şi privilegiile boierilor de ţară, trebuia să fie proprietar de întinse moşii. În sprijinul aspiraţiilor lui Castroian vine punctul de vedere al lui Mihail Kogălniceanu care spunea: …să chemăm între noi, prin împământenire, pe acei străini care de mulţi ani şăd între noi, care prin deprindere, prin interese, prin limbă, prin chiar iubirea către pământul nostru s-au făcut, de fapt, pământeni, şi care dacă s-au ţinut de-o parte, este numai că Regulamentul Organic îi depărta de la orice putinţă de a se face cetăţeni români.⁷

Dar dregătoriile mai puteau fi şi cumpărate.⁸

Pământul mai era necesar lui Castroian şi pentru a se putea căsători cu Paraschiva, fiica tânără şi frumoasă a unui boier de neam dar, cu atât mai pretenţios cu cât scăpătase aproape lefter: Leon Tomşa, coborâtor din nişte veri ai lui Tomşa Vodă. După fotografii, Castroian era încă un bărbat arătos la cei 43 (45) de ani. Şi-a ţinut nevasta ca pe o domniţă, a plimbat-o mereu la Lemberg, Viena, Berlin, Milano, Veneţia şi Paris.

Aşa se face că având motivaţii destule, Dumitru Castroian a pus moşie lângă moşie şi a ajuns, aşa cum arată „Arhondologia Moldovei” şi „Listele de alegători” din 1857, să se găsească înregistrat ca serdar, apoi comis, ocupându-se cu negustoria dar fiind şi mare proprietar de pământ, cu casă în judeţul Fălciu. Era perioada când, după pacea de la Adrianopol (1829), comerţul cu cereale devine înfloritor.

Moşia Budeşti este atestată documentar din 1502.⁹ Până a ajuns în stăpânirea lui Castroian (1850), a trecut pe la mai mulţi proprietari. Astfel, Ilinca Cachi, păhărniceasă, dă ca zestre fiicei sale, Smărăndiţa, parte din moşia Budeşti, când se căsătoreşte cu Grigore Rizu.

După moartea lui Grigore Rizu, înainte de 1850, soţia sa, rămasă văduvă, vinde la mezat (licitaţie) moşia de la Budeşti, cumpărător fiind Dumitru Castroian. De atunci, numele lui Dumitru Castroian apare, oarecum public, în ţinutul Fălciului şi se leagă nemijlocit de noua lui proprietate şi de satul Budeşti. Moşia se întindea până dincolo de Valea Elanului şi cuprindea 550 de fălcii de pământ.¹⁰ Mai avea o moşie la Oniceni în ţinutul Romanului care, mai târziu, a fost donată pentru întreţinerea spitalului din Huşi. Stăpânea şi moşia de la Pogăneşti, pe Valea Prutului, 1430 ha în câmp şi 57 ha pădure cu plop şi răchită¹¹ şi după 1851 încă o moşie la Brăhăşoaia, lângă Vaslui.

Şi-a stabilit locul pentru curtea boierească la Budeşti, mai mult din raţiuni administrative decât sentimentale – satul se afla în centrul proprietăţilor sale. Aici, pe un tăpşan de 3 ha, în partea de N.V. a satului, cu o vedere largă spre S.V. cuprinzând Valea Lohanului până la Târzii şi ferită de vânturile din N. de Dealul Cerului şi dealul Osoi, şi-a construit casa la care a adăugat toate atenansele trebuincioase unei curţi boiereşti. A adus meşteri din ţări străine care au amenajat grădina pe verticală, în trepte taluzate cu piatră, cu casă de apă ce colecta izvoarele din Dealul Cerului, un havuz în faţa casei şi un mic iaz, totul în mijlocul unei plantaţi de castani înconjurată de un gard înalt şi cu poartă dublă, „ca la cetate”

Ruinele conacului Castroian

Castroian a avut proprietăţi imobiliare şi la Iaşi. Caimacanul Teodor Balş, un antiunionist înverşunat, convins că partida unionistă va fi învinsă, se pregătea să devină Domn al Moldovei, construindu-şi un impozant palat. „De ciudă” că planurile nu i-au reuşit, partida fiind câştigată de unionişti, nu după mult timp s-a stins din viaţă. Soţia caimacanului rămasă văduvă şi înglodată în datorii, a fost nevoită să vândă palatul nou construit lui Dumitru Castroian. După moartea acestuia, palatul a fost locuit de fiica sa Eleonora şi soţul ei, magistratul şi poetul Nicolae Volenti. În dese rânduri aici s-au organizat reuniunile „Junimii”; apoi a devenit clădirea „Jokey Club”-ului. Treptat s-au vândut toate acareturile. Un negustor armean, Savagoiu, a cumpărat o parte din curte unde a clădit nişte imobile moderne, în care astăzi funcţionează Procuratura judeţului Iaşi.

Din vânzările făcute, Eleonora Volenti cumpără un imobil în strada Vasile Conta, la nr. 26 care, mai târziu, după decesul ei, în anul 1930, face obiectul unui act de partaj între fiicele sale, Maria (Titica) Varlam şi Elena-Ninetta Scully. De comun acord, ele consimt ca bunurile mobile şi imobile rămase de la mama lor să le împartă în două părţi egale ca valoare, recunoscându-şi reciproc dreptul de proprietate:

…suma de cca 350.000 lei, consemnată la Administraţia Financiară Fălciu, ce constituie preţul islazului din moşiile Barboşi, Hoceni şi Guşiţei, vândut în 1908 (acest act ne confirmă că moşia Budeşti, proprietatea lui Castroian, se întindea şi pe Valea Elanului);

…casele şi tot locul, cu atenansele, din str. Vasile Conta, revin Elenei Sculy;

…moşia din Budeşti, cu toate acareturile, inventarul şi plantaţiile aflate pe ea intră în proprietatea Mariei Varlam.¹²

Dacă aceasta a fost averea rămasă Eleonorei Valenti, putem presupune că celelalte moşii menţionate au aparţinut celorlalte fiice pe care le-a avut Castroian, şi despre care astăzi nu se mai ştie nimic (anexa nr. 30)

Ca să poată administra imensa avere pe care o avea, Castroian, pe lângă un bun negustor şi o mână forte, era un dur: pedepsea cu „bătaia la scară” pe cei care-i călcau cuvântul sau care întârziau să se dea înlături când pe drum trecea trăsura boierului – aşa cum aflăm, din povestirile bătrânilor.

Cu toate aceste trăsături caracteristice oamenilor avuţi ai vremii şi care, sub alte forme, au ajuns până în zilele noastre, Castroian a fost şi un mare filantrop, astăzi uitat pe nedrept.

Se presupune că era un bun credincios, moştenire de la unchiul său, cu care a fost la Muntele Athos.

Construcţia bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui, ctitorie a lui Hagi Chiriac, a fost terminată în 1860 de Castroian. Mormântul lui Chiriac se află în pronaos, la zidul de miază-noapte, sub o lespede de marmură albă, fără nici o inscripţie, pusă de Castroian.

Instalat cu toată administraţia la Budeşti, construieşte aici o biserică de zid, terminată şi sfinţită în 1864, împreună cu o casă parohială pe care o înzestrează cu pământ pentru preot şi cântăreţi. Tot pe cheltuiala sa, mai ridică şi la Pogăneşti o biserică.¹³

La 4 august 1851, domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) face o vizită la Huşi cu care ocazie constată necesitatea construirii unui spital. Apelul domnitorului a găsit ecou în inima marelui filantrop fălcian, Dimitrie Castroian care, pentru înfiinţarea aşezământului de sănătate, a donat 50.000 de lei. Sumele subscrise au intrat în păstrarea episcopului Melete. Acesta, în august 1852, trimite domnitorului o scrisoare de mulţumire pentru iniţiativa lui, pomenind şi de gestul serdarului Castroian. Vodă mulţumeşte boierului filantrop şi îi comunică că i-a acordat rangul de comis.

Construcţia spitalului întârzie. Castroian, văzând indiferenţa administraţiei locale, a cumpărat casele Smarandei Razu (Rizu), cea care-i vânduse moşia de la Budeşti, „cele mai frumoase case din oraş” şi a început pregătirea mobilierului şi toate cele trebuincioase pentru 12 paturi de spital. Casa se afla pe locul actualei Policlinici din Huşi.¹⁴ O stradă din apropiere, cu toate modificările făcute în numele străzilor, se numeşte şi astăzi „Dumitru Castroian”.

Cu ocazia deschiderii Şcolii publice de fete din Vaslui (3 noiembrie 1858), profesorul Vasile Kesian rosteşte un scurt discurs prin care aduce la cunoştinţă că …spătarul Dimitrie Castroian a oferit, în favoarea şcolii nou înfiinţate, suma de 30 de galbeni şi cinci stânjeni de lemn.¹⁵

Un incendiu devastator (9 august 1873) a cuprins străzile principale din Huşi, acolo unde se găsea bogăţia târgului. Pentru a înlătura urmările dezastrului, marii proprietarii, reuniţi într-un comitet, au făcut un apel pentru ajutorarea nenorociţilor huşeni. La acest îndemn au subscris: Mihail Kogălniceanu, 1.200 lei; Ion Mârza şi Alexandru Negruzzi, fiecare cu câte 1.175 lei; Dumitru Castroian, 1.200 lei; Neculai Iamandi şi Constantin Corbu cu câte 500 lei fiecare ş.a.¹⁶

O altă informaţie cuprinsă în ziarul local aduce la cunoştinţa cititorilor că s-au făcut alegeri pentru membrii Consiliului judeţean, care a fost dizolvat în urma unui incident: La Colegiul 4, unde administraţia a pierdut totul, au fost aleşi: Dumitru Castroian, Dinu Catargiu şi Nicolae Bosic.¹⁷

Moşierul Dumitru Castroian, pornind de la un copil de casă pe lângă un unchi al său, a ajuns, la sfârşitul vieţii, să fie proprietar a mii de fălcii de pământ, cu nenumărate afaceri comerciale, unul din cei mai bogaţi oameni din judeţul Fălciu, cu înalte funcţii sociale: deputat, consilier judeţean, cu ranguri civile acordate de domnitorii timpului (serdar, comis, spătar), alături de filantropul care a zidit biserici, a ctitorit spitalul din Huşi, a acordat sprijin unor şcoli şi încă multe acte de binefacere.

Budeşti – mormântul lui Dumitru Castroian

Din multele moşii pe care le-a avut, a ales-o pe cea din Budeşti, unde s-a stabilit, dovadă că aceste locuri i-au devenit dragi inimii sale. Poate de aceea, atunci când s-a stins din viaţă, la 85 de ani, a lăsat „cu limbă de moarte” să fie înmormântat lângă zidurile bisericii din sat. Mormântul este străjuit şi astăzi de un monument de marmură, înconjurat cu un grilaj de fier. Alături de el, mult mai târziu, când i s-a rupt firul vieţii, a fost aşezat soţul nepoatei sale, Aurel Varlam.

Din tot ce-a fost cândva înfloritor şi plin de viaţă, cu necazuri dar şi cu bucurii, au mai rămas doar biserica, mormântul, casa boierească, azi în paragină şi câţiva castani risipiţi prin grădina de altădată. Ce va mai dăinui, încă multe sute de ani, va fi toponimul „La Curte”, amintind generaţiilor ce vor veni de locuri, fapte şi oameni, păstrate toate în memoria localnicilor şi a hârtiei, pe care, cu răbdare, stăruinţă şi respect le-am adunat şi le-am aşezat în aceste puţine rânduri.

---

1. Comunicare – Nicolae Dumitraşcu, n. 1916, din satul Budeşti şi preotul I. Doroftei, parohul bisericii din Pogăneşti.

2. Constantin Sion – Arhondologia Moldovei. Editura „Minerva”, Bucureşti, 1973.

3. Nicolae-Raoul Sculy Logothetti, compozitor, cumnatul lui Aurel Varlam. Înregistrare pe bandă de magnetofon, noiembrie 1993.

4. Petru Neculai, Mihai Ciobanu – Dicţionarul personalităţilor vasluiene. Editura „Cutia Pandorei”, 2001.

5. Nicolae-Raoul Sculy Logothetti, înregistrare…

6. Georgeta Crăciun – Moldova în vremea domniei lui Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Editura „Noël”, 1996, p. 119.

7. Buletinul Şedinţelor Adunării ad-hoc a Moldovei, 1857. Iaşi, nr. 12, 15 noiembrie. Al treilea supliment

8. Constantin C. Giurăscu, op. cit. p. 508.

9. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, pachet 42/63 din 1790 şi D.I.R., veacul XVI, A, vol. I., (1500-1550), doc. 21.

10. Georgeta Crăciun –Sate răzăşeşti în Moldova la mijlocul secolului al XIX-lea, în: „Cercetări istorice” (serie nouă). 1981-1982, Iaşi.

11. Constantin Chiriţă – op. cit.

12. Act de împărţeală autentificat de Tribunalul Iaşi, S[ecţia] III, sub nr. 3622/2, august 1930.

13. La biserica din satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, am găsit în original portretul fotografic (55/45 cm) al ctitorului, aşezat în biserică la loc de cinste şi bine păstrat prin grija părintelui paroh N. Doroftei, care ne-a înlesnit reproducerea lui în această lucrare. Rude îndepărtate afirmă că portretul lui Castroian a fost pictat şi în celelalte ctitorii ale sale însă, prin reparaţii capitale ce s-au făcut, portretul s-a deteriorat, în cele mai multe cazuri la „comandă administrativă” fiind acoperit cu tencuială.

14. Th. Codreanu, op. cit.

15. Gazeta de Moldavia, nr 95 din 25 noiembrie 1858.

16. Vocea Huşului, Ştiri locale. Anul I, Huşii, nr. 2, joi 6 septembrie 1873.

17. ibidem

Citește mai mult