Spitalul municipal Huși – pagini de istorie

Ec. Virgil Aghiorghiesei

Argument

Pasiunea pentru lectură şi informare m-a determinat să citesc multe dintre materialele publicate sau aflate în manuscris privitoare la istoria Huşului şi a spitalului. Am constatat cu acest prilej că o mare parte din informaţiile referitoare la spital erau incomplete sau redau inexact unele fapte. Ca fost redactor şi membru al Uniunii ziariştilor, având la activ peste 29 de ani de implicare în evoluţia spitalului, am considerat util să reiau încercările anterioare de clarificare a istoricului acestei instituţii. Prin demers îmi asum implicit riscul eventualelor critici privind lucrarea care, de ce nu, poate fi privită şi doar ca o simplă provocare pentru noi începuturi. E în firea noastră să fim mereu nemulţumiţi şi dacă acest neajuns va genera realizări superioare, mă voi considera împlinit.

În context, pentru fluenţa lecturii am apreciat că e de preferat ca datele să fie prezentate în succesiunea lor temporală. Abordarea prezentării pe structura monografiei ar fi condus, inevitabil, la suprapuneri sau reluări de date. Fără pretenţia că iniţiativa epuizează toate semnele de întrebare posibile, subliniez că văd în tot ce am scris un mic pas făcut spre informarea corectă şi cunoaşterea exactă a istoriei locale.

De un real sprijin pentru întocmirea lucrării mi-au fost materialele primite de la domnul doctor Tudor Diaconescu, fost medic şef al Secţiei Sanitare şi Prevederilor Sociale a raionului Huşi, între 15 octombrie 1953 - 10 februarie 1962 şi apoi medic radiolog în spital până la 1 octombrie 1964, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea radiologie din 1977 şi confirmat ca medic primar din 1990. În egală măsură, mi-au fost de folos sfaturile şi materialele primite de la domnul doctor Ion Bourceanu, medic primar, semnatarul capitolului privind sănătatea din Istoria Huşilor.

Dumnealor şi tuturor celor care m-au ajutat în acest scop, le sunt profund recunoscător.

Repere ale începuturilor

Deşi atestat documentar din anul 1487, Huşul îşi pierde vechimea în istoria milenară. Localitatea este continuatoarea unor comunităţi omeneşti care s-au succedat pe aceeaşi vatră din vremuri străvechi. Poziţia sa geografică, remarcabilă prin pitorescul deosebit dar şi prin bogăţia resurselor ori situarea la întretăiere de drumuri, au menţinut „oraşul dintre vii”, cum a fost supranumit, în centrul atenţiei. În mod deosebit Ştefan cel Mare, care şi-a făcut din Huşi o nouă reşedinţă domnească, pentru a supraveghea sudul ţării şi valea Prutului, determină decisiv viitoarea dezvoltare a oraşului. Intre 1494 -1495 domnitorul a înălţat în Huşi biserica, devenită Episcopie pe timpul lui Aron Vodă. Ajungând unul dintre centrele de seamă ale Moldovei, aici s-au creat instituţii social-culturale şi de asistenţă socială ale căror rădăcini se pierd, odată cu istoria locului, în vremurile trecute.

Pentru o apreciere corectă a stadiilor de dezvoltare ca şi pentru o încadrare corespunzătoare în contextul istoric a evoluţiei asistenţei sanitare de pe meleagurile huşene, să aruncăm o scurtă privire în istoria medicinei. Este ştiut că practicile vindecătoare ale geto-dacilor, aplicate de preoţi, s-au bucurat de faimă în lumea antică. Ei dispuneau de remarcabile cunoştinţe de botanică farmaceutică primitivă, care au fost transmise urmaşilor. S-au identificat, de asemenea, unele instrumente chirurgicale dacice iar izvoarele istorice vorbesc despre regulile lor sănătoase de viaţă, o mărturie a faptului că posedau bune cunoştinţe de igienă.

Stăpânirea romană, instaurată după cucerirea Daciei, a determinat un progres însemnat şi în domeniul medical. În condiţiile migraţiei popoarelor, până la înfiinţarea statelor feudale româneşti, puţine sunt elementele de care se dispune pentru reconstituirea evoluţiei medicinii. Asistenţa sanitară se acorda în general de către femeia casei. La naşteri sau manevre ortopedice curente, se recurgea la bătrânii cu experienţă (moaşa sau moşul) şi numai în împrejurări cu adevărat excepţionale, mai cu seamă în cazul unor mici intervenţii chirurgicale, se apela la ajutorul vraciului. Au apărut mai apoi bărbierii, semnalaţi la Braşov încă de la finele secolului al XV-lea, aducând în Ţara Românească şi în Moldova,un meşteşug nou. Li se zicea „dohtori”.

Termenul este folosit de Radu Paisie la 1 martie 1540 într-o scrisoare prin care cheamă de la Braşov pe vraciul „Gheorghe dohtorul”. La fel, Petru Rareş, la 2 ianuarie 1536 îl cerea de la Braşov pe Grigore „domino doctori ac tonsori”. Şi Alexandru Lăpuşneanu îl numea pe bărbierul său Andrei, când chirurg, când bărbier, magistru sau doctor. Aşadar, bărbierii cu atestat de învăţătură de la meşteri din străinătate devin chirurgi.

Se pare că termenul „dohtor” a precedat forma „doftor”, care apare în traducerea moldovenească din Herodot, efectuată în prima jumătate a secolului al XVII-lea, şi la Dimitrie Cantemir, în Istoria Ieroglifică. De asemenea, Nicolae Costin în Cronica lui, foloseşte alternativ doctor în medicină sau doftor. In ordine cronologică, pe teritoriul ţării cel dintâi medic apare în 1431 în Moldova, pe vremea lui Alexandru cel Bun. Se numea Hermann şi era „bacalaureat în medicină”, având domiciliul la Suceava. Titlul îi dădea dreptul să predea la şcoala înfiinţată de domnitor în vechea capitală a Moldovei. Este cunoscut, de asemenea, că în slujba lui Ştefan cel Mare s-au perindat mai mulţi chirurgi sau doctori. Fără a intra în amănunte, de subliniat că aproape toţi principii şi marii feudali aveau medici italieni, germani sau polonezi.

Dacă anterior medicii erau majoritatea clerici, nu au întârziat să apară şi medici laici care încep să se aşeze prin oraşe. Cunoscuţi sunt Luduregh, în 1459 la Sibiu sau Andreas Seling, fizic al aceluiaşi oraş între 1490-524.

O formă de activitate ştiinţifică ce trebuie consemnată este apariţia cărţilor de medicină. Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un herbariu datat din secolul al XVI-lea, în care sunt consemnate 13 plante folosite în medicina populară. Urmează o serie de publicaţii ale medicilor transilvăneni, fie manuscrise, ca sfaturile împotriva ciumei ale lui Sebastian Pauschner, fizic al cetăţii Braşovului, fie imprimate, ca lucrarea cunoscutului Paulus Kyr, intitulată „Sanitas studium ad imitationem aphorismorum compositum”. Peste ani, aceste lucrări sunt prea numeroase pentru a încerca o enumerare a lor.

Deşi încă nu putem vorbi de o adevărată legislaţie sanitară, Cartea românească de învăţătură, de la Iaşi, din 1646, şi mai apoi Îndreptarea legii, din 1652, de la Târgovişte, aduc unele contribuţii moderne din acest punct de vedere. Mai cu seamă în Îndreptarea legii întâlnim menţionate, printre altele, problemele de asistenţă socială şi de morală. Spre exemplu, soţia era obligată să îngrijească de soţul bolnav, erau prevăzute pedepse pentru avortul provocat, otrăviri sau viol. Se arăta că în cazuri de răniri, otrăviri, etc. să se consulte vraciul. Vraciului îi revenea sarcina să cerceteze ierburile pentru a le descoperi pe cele cu proprietăţi vindecătoare sau bune împotriva otrăvirilor. Pe unul din calendarele domneşti ale lui Constantin Brâncoveanu se afla scris la 1 mai 1699: „luni am luat iarbă de curăţenie”. Între mărfurile care treceau pe la Braşov se găseau praful de tămâie, folosit la abcese, uleiul de cedru pentru cei cu albeaţă la ochi sau anasonul ca stimulent antispasmodic.

Expusă bolilor era în general populaţia de rând, săracă, măsurile sanitare iniţiate vizând prioritar izolarea bolnavilor şi mai apoi a zonelor cu epidemii. De altfel, chiar termenul de lepros, care desemna la început pe bolnavul de lepră, a căpătat peste ani semnificaţia de sărac, infirm, etc. Din aceste considerente, în perioada 1639 – 1736 hrisoavele domneşti amintesc de săraci, gârbovi, schilozi, orbi, mişei, ologi sau calici. Pe linie de asistenţă publică,alături de autorităţile vremii, biserica şi-a asumat în mare parte sarcina de a exercita caritatea şi de a acorda ajutor bolnavilor. Sunt cunoscute bolniţele pentru călugări sau lăcaşurile de îngrijire pentru drumeţi, bătrâni sau copii părăsiţi, numite xenodochii, adăposturi sau ospătării şi azilele. Indiferent cum se numeau, cu excepţia bolniţelor, toate aveau menirea de a găzdui, hrăni şi, la nevoie, a da ajutor medical. Din xenodochii au luat naştere în toată Europa spitalele.

În context, chiar dacă încă din 1646 în amintita Cartea românească de învăţătură se vorbea de „şpitali”, pe vremea când Bucureştii erau bătuţi de copite de cai şi roţi de căruţe, spătarul Mihail Cantacuzino are meritul de a fi ridicat la 1704 un ansamblu care cuprindea o bisericuţă, o şcoală, un spital, o spiţerie şi un turn-clopotniţă, cel mai înalt din oraş pe atunci. Este cel dintâi adevărat spital din Moldova şi Ţara Românească. Aşezământul avea 24 de paturi, 12 pentru bărbaţi şi 12 pentru femei, numele lui fiind dat după fostul proprietar al terenului, clucerul Colţea Doicescu. Dacă înfiinţarea acestui aşezământ nu a determinat dinamizarea vieţii ştiinţifice medicale locale, remarcabile au fost cursurile de medicină de la Academia Domnească de la Sfântul Sava, iniţiate se pare după 1707.

Între 1735 şi 1752, Grigore Ghica Vodă clădeşte spitalul Sfântul Pantelimon. In dezvoltarea instituţiilor spitaliceşti din Moldova,un rol de maximă importanţă l-a avut spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, înfiinţat în 1757. De subliniat că dezvoltarea acestor unităţi a beneficiat, datorită Generalei epitropii a casei Sf. Spiridon, de o evoluţie mai unitară decât spitalele din Muntenia. Intr-o perioadă scurtă, Spiridonia a preluat o serie de spitale nou înfiinţate, între care Sf. Precista din Roman (1787), spitalul din Galaţi (1836), din Botoşani şi Bârlad (1838), din Focşani (1842) sau Tg. Ocna (1848). Astfel, în mai puţin de opt decenii, capacitatea Spiridoniei a crescut de la 227 de paturi în 1757 la 470 în 1850.

La originea dezvoltării spitalelor moldovene distingem mai multe modalităţi de acţiune. Prin iniţiativă particulară locală, s-au întemeiat spitalul Sf. Spiridon de Ştefan Bosie, cel din Botoşani de Ion Mavromati, din Bârlad de Elena Beldiman, din Fălticeni de familia Stamati şi, imediat după 1850, cel din Hârlău, de logofeteasa Pulcheria Ghica, cel din Tătăraşi – Iaşi, de logofătul Cantacuzino-Paşcanu, din Vaslui de familia Drăghici sau din Bacău de Pavel Cristea.

O altă modalitate a constituit-o iniţiativa bisericească: spitalele din Roman şi Tg. Neamţ, ospiciile Neamţu şi Golia. Mai distingem iniţiativa obştei: spitalul din Galaţi, iniţiativa Epitropiei generale Sf. Spiridon: al doilea spital din Galaţi şi spitalele din Focşani şi Tg. Ocna sau iniţiativa domnească: maternitatea Ghica Vodă şi ospiciul Galata, ridicat prin grija lui Grigore Al. Ghica. Indiferent de modalitatea prin care au fost fondate, în majoritate aceste spitale au devenit filiale ale Spiridoniei sau au resimţit spiritul îndrumător al acesteia.

Administraţia medicală de stat s-a bazat pe instituţiile filantropice înfiinţate mai cu seamă de Alexandru Ipsilanti, în Muntenia, şi de Grigore al III-lea Ghica, în Moldova. Aceste instituţii erau Cutia milelor, care în Moldova a luat fiinţă în 1776, orfanotropia şi alte înjghebări spre folosul bolnavilor şi săracilor. Cel mai important act de administraţie medico-sanitară l-a constituit însă crearea instituţiei medicului public, plătit de stat. Primul medic „în serviciul obştei” a fost numit în 1777 de către Grigore Ghica. Prin acelaşi hrisov se prevedea înfiinţarea primei farmacii publice la Iaşi. In 1810 figurau ca medici oficiali cinci doctori la Iaşi şi câte unul la Bârlad şi Hârlău. Curând, în 1813, se înfiinţează Epitropia casei doftorilor.

Angajaţi de Casa doftorilor, de obştii sau de Spiridonie, medicii au devenit mai numeroşi în deceniile următoare şi s-au răspândit în toate târgurile mai importante. Astfel, au funcţionat medici oficiali şi la Tg. Ocna (1781), Botoşani (1793), Bârlad şi Hârlău (1804), Roman (1809), Galaţi (1810) etc.

În context, cea mai veche mărturie despre o asistenţă medicală ştiinţifică în Huşi datează din anul 1781, când episcopul Inochentie fiind otrăvit, cu sau fără intenţie de către bucătarul său, a fost salvat de la moarte de doctorul Andreas Wolf din Iaşi. Acesta a fost solicitat de Iacov Stamati, de la Mitropolia Moldovei, să se deplaseze la Huşi, unde nu existau medici, ci numai vraci. Tot Iacov Stamati, devenit ulterior episcop de Huşi, aduce în oraş în jurul anilor 1791- 1792 şi pe farmacistul Paulus Fabricius, din Sibiu.

Totodată, în timpul luptelor duse între ruşi şi turci (1806-1812), în Huşi a existat un spital militar de campanie al trupelor ruseşti. Mărturie în acest sens este un înscris din condica de decese a bisericii romano-catolice din cartierul Corni, redat în traducere din latină:

 „În anul 1808 ziua 15 Nicolai Sciombanschi din Polonia cu gradul de sergent în armata rusă catolic, a fost îngrijit de biserică cu sfintele Taine şi şi-a dat sufletul în Spitalul militar din acest oraş Huşi, în vârstă de 26 ani, a cărui corp a fost înmormântat de mine parohul N. Longhi”.

Dintre boli, prin virulenţă şi durata excepţional de lungă a manifestării, ciuma a produs adevărate dezastre pe teritoriul României. S-au înregistrat peste ani mai multe valuri epidemice dar parcă niciunul atât de cumplit cum a fost cel din 1812, din vremea lui Caragea. Dincolo de cifrele statistice oficiale cu privire la efectele acesteia, relevantă asupra gravităţii fenomenului este o scrisoare adresată de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri, din care am selectat citatul:

 „A fost în multe rânduri ciumă în tară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 50.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi porneau cu carul spre Dudeşti sau Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Câţiva vătaşei însoţeau pe cioclii... Într-un raport către şeful său arăta: azi am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde.” Se subînţelege deci, că în unele situaţii bolnavii respectivi erau îngropaţi de vii.

Ca peste tot în ţară, teama de întindere a epidemiilor a determinat şi printre boierii din partea Huşului un spirit de generozitate, manifestat prin donaţii pentru înfiinţarea de lăcaşuri de ocrotire socială şi medicală. Intre altele, rămăsese vie în memoria huşenilor acea amintită ciumă din vremea lui Caragea, care atinsese şi Moldova. În Biblioteca Academiei, s-a păstrat o scrisoare particulară din 26 februarie 1816, în care se spune: „Eu aş fi mers la Eş, dacă nu s-ar fi iscat boala ciumii la Huş”.

Pe linie sanitară o serie de măsuri organizatorice au fost luate în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832 prin Regulamentul Organic. Acesta prevedea înfiinţarea unor organe sanitare superioare Comitetului Carantinelor, care se transformă în Comisii de sănătate, ce funcţionau pe lângă Ministerul Trebilor din Lăuntru (Ministerul de interne), având ca sarcină conducerea centrală pe teritoriul fiecărui principat a asistenţei sanitare. Ca servicii sanitare exterioare, principatele sunt împărţite în ocruguri, câte 6 pentru Muntenia şi 5 pentru Moldova. Fiecare avea un medic, un chirurg şi 10 moaşe care se ocupau de prevenirea şi combaterea epidemiilor şi s-au iniţiat măsuri pentru combaterea bolilor venerice, a rabiei şi a pelagrei. Pentru stăvilirea epidemiei de ciumă s-au stabilit două linii de carantină, pe Dunăre şi Prut.

Începe să existe preocupare şi pentru pregătirea cadrelor necesare. Intre altele, în Adunarea obştească se prezintă „Proiectul de regulament pentru învăţăturile în seminare şi ţinerea lor în bună rânduială”, care prevedea ca elevilor din anul IV să li se predea „lecţii de vaccinaţie şi de medicină veterinară”.

În contextul noii organizări, cel dintâi medic cunoscut la Huşi a fost Stanislav Iasinski, de origine polonă, numit medic al ţinutului Fălciu în 1832. În 1834, prin strămutarea reşedinţei districtului la Huşi, care devine astfel centru economic, cultural şi administrativ, se creează noi posibilităţi pentru dezvoltarea asistenţei sanitare. Prezenţa doctorului Iasinski în oraş o întâlnim în însemnările botanistului Iulius Edel şi ale farmacistului Iosef Szabo, care au întreprins în 1935 o excursie botanică în Moldova prin însărcinarea Societăţii de Medicină şi Istorie Naturală din Iaşi. Desigur, dacă la acea dată s-ar fi aflat în Huşi şi un farmacist, cu siguranţă ar fi fost amintit în aceste însemnări. Abia în 1838 se va ivi şi prima farmacie.

„Spiţerul” Andrei von Alt primeşte prin hrisov de la guvern dreptul să deschidă „Spiţerie la Huşi”, fiind scutit de dări cu condiţia să ofere săracilor doctorii fără plată. Textul acestui hrisov este următorul:

„După formalnica voie ce au câştigat prin cercetarea Comitetului de sănătate, potrivit cu cunoştinţa meritelor ce însuşeşte dumnealui Andrei Alt, a deschide spiţerie în Principatul Moldovei, regularisindu-şi statornicire în Târgul Huşi cu toată buna primire şi alcătuitorilor târgoveţi, au cerut a se milui cu drepturile hărăzite de aşezământul şi pe acest temei comitetul sănătăţii intrând cu prestotavlenie din 16 august 1837 Nr. 531.

Domnia noastră cu părintească îngrijire ce avem pentru sporirea a tot felul de industrii de lipsa şi de înflorirea blajinei noastre patrii, luând în băgare de seamă această mijlocire a Comitetului, întărim Domniei sale De Alt privilegiul titarist în regulament la capul III anecsa lit. r Secţia II articolul XCVI, adică de a fi scutit spiţeria ce ţine împreună cu toţi lucrătorii de doftorii dintrânsa de toate dările stârnite asupra celorlalte trepte de dajnici,cu aceasta însă că şi spiţeria fără depărtare să urmeze pe temeiul acestui articol a da doftorii fără plată la oamenii săraci. Drept aceia în temeiul legiuirii titariste se împuterniceşte pe D-lui de Alt, prin acest al nostru Dumnesc Hrisov, a avea dreptate de a ţine spiţeria potrivit cu rostuirea regulamentului, spre care sfârşit s-au întărit şi cu a noastră domnească iscălitură şi pecete.

Scrisu-sau la scaunul domniei noastre în oraşul Iaşi al 4-lea an. Una mie opt sute treizeci şi opt luna mai 29 zile.

MIHAIL GRIGORE STURZA V.V.

Nr. 737 s-au trecut în registratură

 Secretarul Comitetului Sănătăţii Comitetului – George Cozmiţă Sardariu

Registrator – Petrache Crusovan.

Von Alt şi-a vândut farmacia lui Albert Votsch în 1853, soţia acestuia fiind fiica Doctorului Iasinski. La rândul său, Votsch a cedat mai târziu spiţeria ieşeanului Robert Bendorf, rămasă în patrimoniul descendenţilor până în 1940, când Alexandru Bendorf obţine dreptul de a o strămuta la Bucureşti.

În paralel, preocupările locale pentru limitarea efectelor epidemiilor s-au accentuat. Este semnalată, între altele, existenţa unei bolniţe în 1842 în mahalaua Plopeni, întreţinută pe cheltuiala agiesei Aglaia Cerchez. Din raportul doctorului Steege, aflăm în 1853 următorul personal sanitar: doctorul Mateevschi, medic al districtului Fălciu, doctorul Schmidt, medic al oraşului, vaccinatorul Hulubovski Antoniu, farmacistul Alth şi moaşa Kestel.

Continuarea articolului în:

Contextul înfiinţării primului spital din Huşi

Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)