Contextul înfiinţării primului spital din Huşi

Continuarea articolului

Spitalul municipal Huși – pagini de istorie

Ec. Virgil Aghiorghiesei

Iniţiativa fondării spitalului este legată de vizita domnitorului Grigore Ghica la Huşi, în ziua de 4 august 1851. Discutând cu autorităţile locale despre lipsa unui asemenea aşezământ în oraş, el a fost de acord cu necesitatea acestuia şi îi îndeamnă pe toţi oamenii cu stare să contribuie pentru realizarea sa. Apelul domnitorului a găsit ecou mai întâi în inima unui mare filantrop fălcian, Dimitrie Castroian, care a pus la dispoziţie suma de 50 de mii lei. Au mai fost apoi şi alte subscripţii mai mici, daniile respective intrând în păstrarea domnitorului o scrisoare de mulţumire pentru iniţiativa lui, solicitând să se dea dispoziţie autorităţilor locale pentru începerea lucrărilor. Textul acesteia era următorul:

 

Dumitru Castroian

„Prea Înălţate Doamne, Hărăzirea ce aţi făcut Înălţimea Voastră pentru apele poliţiei Huşi, precum şi părinteasca Voastră bunătate de care s-au îndulcit orăşenii acestei poliţii când au avut norocirea să fie vizitaţi în persoană de către Înălţimea Voastră, au îndemnat pe mai mulţi boieri de acolo să voiască a hărăzi deosebite sume de bani pentru înfiinţarea unui ospital, de care se află până acum lipsit acest oraş. Cel întâiu dintre aceste persoane care le-au rostit o sumă de cincizeci mii lei, este D. Serdarul Dimitrie Castroian. Supuind asemenea împrejurare, cu mulţumire sufletească la cunoştinţa Înălţimii Voastre, vă rog să binevoiţi pe de o parte a însărcina locul competent cu cuvenita punere în lucrare iar pe de altă parte spre a putea mai curând să ajung la un ţel dorit, prin o colectă după trebuinţă. Îndrăznesc a mijloci o domnească mărturie de mulţumire către serdarul Castroian, care cu bună seamă va încuraja şi pe alţii de a-l imita spre îndeplinirea unui aşezământ de nevoia pătimitoarei omenirii.

Al Înălţimei Voastre / Către Dumnezeu smerit rugătoriu / Meletie / Episcopul Huşului / nr. 360 / 1852 august 18”.

Vodă răspunde propunerii printr-o epistolă de mulţumire adresată serdarului Castroian, acordându-i drept recompensă pentru fapta sa rangul de comis:

„Simţirea vrednică de laudă în privinţa omenirii pătimitoare care au îndemnat pe D-ta de a face jertfa de cincizeci mii lei pentru înlesnirea înfiinţării unui spital în oraşul Huşului, ce este de nevoie acolo, pentru care jertfire am luat încredinţare din Anaforeaua Iubirei Sale de Dumnezeu Kir Meletie Episcopul Huşului sub nr. 360. Ne-au pricinuit deosebită mulţămire, o aşa plăcută faptă, făcându-se a fi preţuită îndeobşte prin buna pildă ce ai dat. Nu numai păstrează pentru asta un titlu de binefăcător omenirii, ci ne îndeamnă şi pe Noi a mărturisi Dumitale a noastră mulţămire, care pentru un făcut ce aduce înlesniri sporirii îmbunătăţirii în ţară, la care priveşte cea mai întreagă a Noastră dorinţă, şi dar pe lângă mărturisirea ce facem Dumitale prin acest ofis despre a Noastră mulţămire, socotim a da Dumitale şi dovada despre a noastră bună plecare şi preţuire înaintând pe Dumneata la rangul de Comis pentru care am poruncit Secretariatului de Stat de aţi slobozi cuvenitul Decret.”

În acelaşi an 1852, Smaranda, fiica postelnicului Iamandi, proprietarul moşiei Duda, a lăsat prin testament casele sale boiereşti din centrul oraşului, cu grădină şi gard de zid, plus 200 de galbeni pentru inaugurarea spitalului. În ciuda acestor semne de bun augur, autorităţile locale nu au dat curs iniţiativei. Între Comitetul Sănătăţii şi fizicul districtului Fălciu, doctorul Iasinschi, s-a purtat o vastă corespondenţă, tema disputei fiind localul destinat funcţionării spitalului. Cu ocazia unei inspecţii efectuată la spiţeria din Huşi, protomedicul Moldovei, doctorul Costache Vârnă, a analizat la faţa locului şi spaţiile propuse pentru a deveni spital.

Drept urmare, Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, singura cu autoritate asupra spitalelor din Moldova, a însărcinat o comisie pentru cercetarea şi reglementarea problemei. Zadarnic însă, căci au trecut mai bine de patru luni fără nici un rezultat. Indecizia autorităţilor locale l-au determinat pe acelaşi Dimitrie Castroian să cumpere casele Smarandei Râzu, cele mai frumoase din oraş, şi să pregătească mobilierul necesar pentru un spital cu 12 paturi. În completarea gestului său extraordinar, pentru a se asigura spitalului o subvenţie fixă, Castroian propune guvernului să accepte preluarea caselor sale din Vaslui, în care să se instaleze isprăvnicia şi judecătoria. Pune condiţia obligării organelor abilitate ca în termen de un an să deschidă spitalul din Huşi, căruia Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi să-i asigure anual, pentru funcţionare, suma de 300 de galbeni. Mărturie în acest sens este chiar scrisoarea adresată de Castroian Consiliului de Miniştri:

„Onorabilului Consiliu de Miniştri,

În anul 1851 fericitul întru pomenire Domnul Grigore Ghica V. V. viind la oraşul Huşi au binevoit a ţine seama de trebuinţa acestei comune şi pe lângă alte îmbunătăţiri au făgăduit şi înfiinţarea unui spital.

Atunci am declarat că realizându-se acest aşezământ de omenire, întrajutorul său voi da un capital de 50.000 lei spre a servi de fond nealienabil. Mai apoi voind a vedea cu o oră mai înainte deschiderea spitalului, din propriul meu îndemn am cumpărat casele cu două rânduri a D-sale Smaranda Rîzu pe care le-am destinat pentru acest aşezământ. La sfârşit am mai pregătit şi mobiliţia spitalului pentru 12 bolnavi precum crivaturi, halaturi, tacâmuri etc.

Cu toate acestea făgăduinţa domnească nici până astăzi nu este realizată. Huşii îşi aşteaptă încă spitalul, vroind din parte-mi a înlesni cât cu putinţă înfiinţarea unui aşezământ filantropic de cea mai mare nevoie, vin a propune Consiliului următoarele:

Rezidenţa Districtului Vaslui este cu desăvârşire lipsită de încăperi pentru autorităţile sale administrative şi judecătoreşti. De abia are o casă în ruină ce poate servi mult pentru poliţie.

Eu, am în acest oraş în deplină proprietate casele moştenite de la moşul meu Nicolae Chiriac. Aceste case preţeluite foarte jos reprezintă o valoare de cel puţin 3000 galbeni. Casele sunt cu totul noi, iar ele pot încăpea şi prefectura şi judecătoria. Aceste case eu sunt gata a le hărăzi statului în deplină proprietate cu singura condiţie ca guvernul să ia măsurile cuvenite ca într-un an de zile să deschidă un spital măcar cu 12 crivaturi în oraşul Huşi şi anume: În casele ce eu le-am destinat pentru aceasta iar ca fond de întreţinere veşnic, să se răspundă în tot anul Epitropiei Sfântului Spiridon, câte 300 galbeni dobânda preţului de 3.000 de galbeni valoarea caselor din Vaslui, ce le cedez guvernului în deplină proprietate.

Cu mica sumă de 300 de galbeni înscrisă în bugetul anual, guvernul va realiza două foloase, va îndestula două trebuinţe obşteşti: în Huşi va avea un spital, în Vaslui va avea toate încăperile trebuitoare instituţiilor sale. Cu primirea acestei hărăziri ar rămâne îndeplinită şi cu prisosinţă declaraţia ce am dat în 1854 pentru capitalul de 50.000 lei, astăzi cedez un fond de o valoare îndoită. Rog dar pe onor consiliul, că după ce va da cuvenita hotărâre asupra acestei declaraţii a mele, să binevoiască cât mai curând a-mi comunica rezultatul spre cea mai departe lucrare.“

Pe fondul situaţiei politice din Principate, efortul acesta generos a rămas temporar tot fără efect. Taberele care se înfruntau pentru înfăptuirea unirii şi-au extins influenţa, din divan, în toate colţurile ţării. După cum este ştiut, aceste frământări s-au finalizat istoric prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate, unirea fiind proclamată şi recunoscută. În toată ţara începe aplicarea seriei de reforme menite să transforme Romania dintr-un stat anchilozat în formele feudalismului otoman într-un stat modern, burghezo-democrat.

Sectorul sanitar a ţinut şi el pasul acestor reforme înregistrând progrese însemnate. Este de menţionat că în 1853 domnitorul Barbu Ştirbei promulgase în Ţara Românească „Legiuirea pentru întinderea aşezămintelor sanitare şi îmbunătăţirea serviciului medical“ în care se prevedea încadrarea fiecărui judeţ (33 în ambele principate), cu un doctor, cu leafa de 800 de lei pe lună, un doctor chirurg cu 300 lei pe lună şi un felcer. Prin această lege medicul judeţului era îndatorat să dea consultaţii gratuite în spital, să viziteze pe bolnavii săraci la domiciliu iar în cazuri mai grave chiar şi în afara oraşului. Avea, de asemenea, obligaţia să supravegheze spiţeriile, să dirijeze vaccinările, de a se deplasa în judeţ în caz de epidemii, să examineze recruţii şi să facă inspecţii sanitare la sate. Pentru că în general încă nu se apela pentru consultaţii la medic, preferându-se, potrivit obiceiurilor, mai mult mersul la descântătoare sau la vraci, la îndemnul Serviciului Sanitar din Principatele Unite, mitropolitul ţării a emis, la 27 februarie 1860, o circulară către preoţi, cărora le cerea să convingă lumea să se adreseze medicilor recunoscuţi de stat. Emisă sub numărul 533, această circulară avea următorul text:

„Prin adresa cu nr. 216, făcând cercetare şi oarecare observaţii asupra pătimaşei omeniri, care, prin necăutare de doctori ajunge în grele patimi, onor Administraţia generală a Serviciului Sanitar din acest Prinţipat, ne aduce rugăciunea de a îndatora pe preoţi, spre a predica din toate puterile cuvântului, atât prin biserici, cât şi în particular, încredinţarea ce urmează a avea locuitorii în doctorii recunoscuţi de stăpânire la boalele lor, chiar de la început şi de orice fire va fi boala, căci s-a observat că mulţi pătimaşi, nu numai că nu cheamă în neputinţa lor pe doctori, după toate mijloacele ce le dă ţara astăzi, dar, se dau mai bine pe mâna vrăjitoarelor, descântătoarelor, ghicitoarelor, prevestitorilor, bărbierilor, şarlatanilor şi alţii, încât ajung pe nesimţite în boalele cronice, netămăduitoare şi merg, fără vreme, în groapă, lăsând urmaşilor sărăcie şi anevoinţe şi că asemenea oameni vătămători să se dea pe mâna poliţiilor spre a-şi lua pedeapsa după lege. Ca să se stârpească această ceată de înşelători şi împiedicători ai bunelor întocmiri ale stăpânirii, precum şi în poporul unde o propagandă de neîncredere în doctori, acolo urmează şi preoţii prin adevărata lor eloquenţă şi pe lângă rugăciunile către Atotputernicul Dumnezeu, la patul bolnavilor, sa stăruiască a chema doctorul. Şi astfel, urmând cu doctorul sufletesc, cu mare cucernicie morală şi tăinuire spre tămăduirea pătimaşului, să nu-l lase pradă credulităţii absurde în mâinile babelor, vrăjitoarelor şi şarlatanilor, cari sânt goniţi chiar de sfânta biserică, ca nişte demoni împieliţaţi, ce întunecă pământul cu înşelătoriile ce exersează, cu fel de fel de meşteşuguri pe furiş, ca să atragă curiozitatea celor neadăpaţi în cunoştinţele reale şi adevărate.

Toţi preoţii să stăruie a predica şi a învăţa pe locuitori a să pătrunde de nişte asemenea sfaturi, în vremi de boală şi patimi ale lor, făcând orice vor putea spre stârpirea acestui rău, încuibat în toată ţara şi să triumfe adevărata ştiinţă.

(Pecetea Mitropoliei)

Nr. 533 din 27 febr. 1860

Şef al cancelariei Sfintei Mitropolii, K. Tocilescu”.

Referindu-ne la asistenţa spitalicească, este de remarcat că în Moldova fiinţau în 1860 cam 950 paturi de bolnavi, iar în Ţara Românească cu vreo sută mai mult. În timp ce în Muntenia statul întreţinea spitalele din 14 capitale de districte, în Moldova nicio instituţie similară nu a fost în grija guvernului până la 1860, când spitalul de la Târgul Neamţ a fost inclus în bugetul Ministerului Cultelor. Se pare însă că Moldova avea o mai bună organizare a sănătăţii publice.

În 1862 profesau în Muntenia la o populaţie de aproape 2.500.000 de locuitori, 99 de doctori în medicină, 11 magiştri în chirurgie, 21 de patroni în chirurgie şi 20 de subchirurgi, iar în Moldova, la o populaţie mai mică cu aproximativ un milion de suflete, profesau 93 doctori în medicină, 6 magiştri în chirurgie şi 41 de patroni în chirurgie. Cât priveşte asistenţa la naştere, situaţia era indiscutabil mai bună în Moldova, unde erau înregistrate 145 de moaşe care căpătaseră diploma la Iaşi şi 85 care studiaseră în alte ţări, în timp ce în Ţara Românească se numărau doar 77 de moaşe cu diploma de la Bucureşti şi 14 care studiaseră în alte ţări. În Moldova funcţionau 54 de farmacii cu 78 de magiştri iar dincolo de Milcov, 44 de farmacii, cu 57 de magiştri.

Prin numirea lui Carol Davila la 5 septembrie 1859 în postul de protomedic al Ţării Româneşti şi de şef al Comitetului sanitar, iar la 3 decembrie 1860, în cel de inspector general al Serviciului sanitar militar din Principate, în administraţia sanitară a ţării s-a resimţit un suflu nou. Cum anterior, pe timpul lui Barbu Ştirbei, fusese şeful Serviciului ostăşesc, intervalul 1855-1885 constituie adevărata etapă organizatorică a medicinii româneşti, recunoscută ca „epoca lui Carol Davila“. Ajutat de Nicolae Kretzulescu şi Iacob Felix, reuşeşte să reorganizeze şi să unifice serviciile sanitare civile şi militare din Principate, să întemeieze învăţământul medical şi farmaceutic superior românesc, să fixeze cadrul organizatoric modern al medicinii autohtone, pregătind terenul pentru creaţia ştiinţifică medicală de la noi.

Una dintre cele mai importante realizări o constituie înfiinţarea în 1862 a 33 de posturi de medici de arondisment, dintre care, dată fiind absenţa cadrelor, au fost ocupate doar 17, toate în fosta Ţară Românească. Aceşti medici aveau obligaţia:

– să dea tuturor bolnavilor ajutor medical;

– să dea locuitorilor sărmani, dorobanţilor şi grănicerilor şi familiilor lor medicamentele

– necesare din farmacia portativă, fără a avea dreptul să primească o plată de la aceştia;

– să efectueze vaccinarea şi revaccinarea antivariolică;

– să întocmească acte medico-legale, să facă revizia sanitară a şcolilor, cazărmilor, hanurilor şi cârciumilor;

– să prevină epidemiile, să combată şarlatanismul medical, să alcătuiască statisticile sanitare şi să acorde chiar asistenţă veterinară;

– să acorde o atenţie deosebită misiei morale şi civilizatoare.

La 28 ianuarie 1862 se adopta decretul prin care se stabilea că corpurile medicale din Ţara Românească şi din Moldova „vor fi libere a practica medicina în ambele ţări surori, fără altă formalitate decât prin ştirea superioarelor dregătorii ale serviciului sanitar“. Ulterior, Davila primeşte misiunea de a inspecta în scop informativ toate instituţiile medicale de peste Milcov.

Concluziile constatărilor efectuate asupra stării spitalelor şi a serviciului medical din Moldova se regăsesc într-un raport bine documentat. Referindu-se la ţinutul Fălciului, el scria:

„În oraşul Huşi, rezidenţa acestui district, nu se află nici un spital, şi reclamă trebuinţa ca guvernul să prevadă în buget o sumă de lei:

– 15000 pentru înfiinţarea şi înzestrarea a 15 paturi de fier pentru bolnavi, cu toate trebuincioasele, adică pânzăria, aşternutul şi obiectele necesare de serviciu, socotit de un pat câte 1000 lei;

– 15000 pentru hrana, închirierea unui local şi întreţinerea anuală a acestui spital;

– 7200 leafa anuală a unui medic de oraş, care să fie însărcinat cu căutarea spitalului, socotit pe lună câte 600 lei;

– 2400 idem a unui subchirurg de spital;

– 4800 idem a 4 servitori, câte lei 100 de fiecare lună;

-----------------

– 44000 total

ca să se poată bucura şi locuitorii sărmani ai acestui district de binefacerile guvernului”.

Ca o consecinţă a raportului menţionat, prin referatul înaintat domnitorului, N. Kretzulescu susţine propunerea lui Davila, subliniind necesitatea înfiinţării unor spitale noi la Dorohoi, Piatra, Bacău, Huşi, Tecuci şi Râmnicul Sărat:“…unde, precum arăt, nu se află de loc spitale spre a se putea întâmpina suferinda omenire. Văzând că o asemenea tristă stare de lucruri nu s-ar ai putea prelungi fără a aduce o profundă mâhnire populaţiei acelor judeţe…”, domnul Alexandru Ioan Cuza aprobă, la 25 august 1862, înfiinţarea spitalelor de peste Milcov.

La aceeaşi dată Comitetul Sanitar al Moldovei este desfiinţat. Cancelaria acestui Comitet şi Administraţia Sanitară din Muntenia se reorganizează în patru birouri conduse de Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar, dependentă de Ministerul din Lăuntru şi un Consiliu Medical Superior. Conducerea acestei Direcţii era asigurată de un inspector general (C. Davila) şi un vice-inspector (Iacob Felix). Printr-un decret din 13 noiembrie sunt unificate titlurile medicilor oficiali din Muntenia şi din Moldova care devin medici primari de district, având sarcina de a se ocupa „mai cu osebire cu căutarea sătenilor bolnavi.“

Pentru oraşul Huşi, textul ordinului-telegramă transmis la 27 august 1862 (în Istoria Huşilor, Editura „Porto-Franco“ 1995, pag. 206, este datat 26 august) prin care s-a pus în aplicare propunerea lui Davila a fost următorul:

„Domnilor membri ai municipalităţii Huşi. Cu ocazia unificării serviciului sanitar, Măria Sa Domnitorul a întărit înfiinţarea unui Spital de 15 paturi de bolnavi în acel oraş. Davila.”

Este, practic, actul de naştere al spitalului. Telegrama tulbură liniştea membrilor din Consiliul Municipal şi chiar dacă discuţiile cu privire la clădirea în care va funcţiona spitalul ar fi continuat, la 10 iunie 1863 Davila ordonă Primăriei să trimită comisari la Galaţi pentru a ridica lenjeria sosită de la Paris şi paturile de la Casa Grand din Londra! Primăria a trebuit de această dată să se conformeze şi astfel, în casa donată de Castroian, situată pe terenul unde este astăzi Policlinica, la 1 octombrie 1863 s-a inaugurat Spitalul Huşi. Clădirea acestuia era compusă din subsol, parter şi etaj, cu un total de 11 camere, aprovizionarea cu apă fiind făcută de la reţeaua oraşului.

Primul spital din Huşi

Primul medic al spitalului a fost doctorul Iosif Schmid. El s-a născut în 1797 şi apare pentru prima oară într-o catagrafie a doctorilor din Moldova la 12 decembrie 1829, când funcţiona ca „doftor la Botoşani”. Conducerea spitalului era asigurată de doctorul Dimitrie Gutides (după alţi autori Butides) iar administrarea printr-o comisie compusă din prefectul districtului, preşedintele comunal, medicul primar al districtului şi medicul oraşului, care funcţiona şi ca medic curant al unităţii nou înfiinţate. Dimitrie Gutides a făcut studiile la Constantinopol obţinând diploma în 1852. După 5 ani vine în ţară iar din 1864 îl aflăm medic al oraşului Huşi şi medic al spitalului. A funcţionat puţin la Huşi, căci în 1865 îl găsim confirmat medic secundar la Galaţi iar postul său la spital a fost preluat de dr. Avedyk Romnaldo. Acesta a obţinut diploma de „pecaru“ (medic) clasa a II-a la Academia de Medicină din Viena în 1839 şi obţine dreptul de liberă practică în Principate în 1864. În 1866 îl aflăm medic al oraşului Huşi şi al spitalului pe dr. David Almogen. Originar din Tismanitz – Galiţia, a trăit între anii 1828–1897. Şi-a desăvârşit studiile universitare de medic la Erlangen în 1853. A funcţionat un timp ca medic de plasă şi medic al comunităţii evreiești din Leova după care s-a stabilit la Huşi. În timpul Războiului pentru independenţă a inventat o brancardă pentru transportat răniţii, utilizată de ambulanţele româneşti şi ruseşti. Pentru aceasta a fost decorat cu Coroana României şi Steaua Independenţei. A perfecţionat aparatul de tras puroi inventat de doctorul francez D. Lafoy, introducându-l în spitalele din Iaşi, Bucureşti, Viena, Paris şi Petersburg.

Cu toate stăruinţele nu s-a putut stabili succesiunea medicilor ce au urmat la conducerea spitalului sau au lucrat în el între 1866-1889. Se pare că lista lor a fost bogată, fiecare stând un timp prea scurt pentru a lăsa mărturii. Din însemnările doctorului Chernbach aflăm doar de doctorul Galescu care a murit pe front în 1877 şi de doctorul Gîdei, care funcţiona prin 1881.

Cert este că în ciuda fondurilor provenite din donaţii sau alocaţii bugetare, spitalul era rău îngrijit. Aspectul a fost constatat şi de Episcopul Calinic Dima, într-o vizită făcută la Huşi în ianuarie 1880. Drept urmare, el recomanda preoţilor să contribuie la întreţinerea spitalului prin colecte în parohii.

De consemnat că la îndemnul lui Davila mulţi tineri din Huşi sau din judeţ au urmat cursurile Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, între aceştia numărându-se Nicolae Ursulescu, Gheorghe Dorcariu, Alexandru Peride şi Teodor Gîdei. Doctorul Almoghen revine la conducerea spitalului în 1889 rămânând în funcţie până la moartea sa în 1897. Primul sub-chirurg al spitalului a fost Ştefan Corvin, elev al Şcolii Naţionale, care a făcut la Huşi un stagiu în 1863. Treptat se schimbă şi concepţia despre rostul spitalelor, exprimată în hrisovul lui Constantin Racoviţă la 1757, la deschiderea spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, de a fi „pentru hrană, chiverniseală, căutarea şi odihna săracilor“, acestea evoluând către unităţi de tratament ştiinţific al oamenilor bolnavi.

Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)