Din Huși

joi, martie 03, 2016

Gheorghe Ivănescu și Gheorghe Chiper-Dinograncea. Prefața ediției netipărite a „Târgului trăniților”

Gheorghe Chiper pregăteşte în anul 1968 ediţia a II-a a cărţii Târgul trăsniţilor, fără a fi tipărită, a cărei prefaţă este pregătită de lingvistul Gheorghe Ivănescu¹, pe care o redăm în continuare. (Costin CLIT, „Scriitorul Gheorghe Gh. Chiper-Dinograncea”, în Academia Bârlădeană, anul XVIII, 3 (44), 2011, pp. 8-9)

Gheorghe Chiper
1911-1977

„Gheorghe Chiper, fost avocat în Iaşi – s-a născut în 1911 la 16 aprilie, în judeţul Fălciu de pe vremuri (actualmente în judeţul Vaslui) şi a murit la Iaşi în 1972² –, a fost unul dintre acei ieşeni de adopţie care au îndrăgit scrisul. Întâlnindu-se zilnic la barou şi la bară cu Ionel Teodoreanu, s-a apropiat de el sufleteşte şi s-a contaminat de la acest maestru al cuvântului şi ale literaturii, dând însă glas unui imbold lăuntric, căci omul avea el însuşi o memorie a amănuntului şi talentului de povestitor. Îl vedeam adesea pe străzile Iaşilor împreună cu Ionel Teodoreanu, care desigur că-l preţuia şi îl îndemna să scrie.

N-am avut multe legături cu Gheorghe Chiper, pe care, dacă nu mă înşel, l-am cunoscut mai după terminarea studiilor universitare, fie prin 1933-1934, fie prin 1937-1938; dar nu mă pot îndoi că era un om cinstit, un om de suflet, un om de bună voinţă, un „idealist", care nu putea suporta moravurile publice din anii copilăriei, adolescenţei şi maturităţii şi voia o altă viaţă pentru poporul nostru. O critică amară a societăţii noastre se găseşte în romanul său Putregaiul, apărut la Iaşi, în 1939, roman care poartă un titlu facil, banal, nepotrivit, dar care arată clar concepţia autorului despre societatea românească din acea vreme. Dar tendinţa care se observă în acest roman se întâlneşte şi în altă operă a sa, Târgul Trăsniţilor, apărută la Iaşi în 1943.

Această a doua operă literară a sa este una de amintiri: amintiri despre oamenii trăsniţi din oraşul studiilor sale liceale, Huşi, care, mai mult decât alte oraşe ale ţării din acea vreme - şi, poate, datorită, cum crede autorul însuşi în Prefaţa sa, izolării acestui oraş faţă de restul ţării, faţă de oraşele mai mari ale ţării şi faţă de capitală, dar, desigur, şi unui concurs de împrejurări, avea un număr mai mare de trăsniţi decât alte oraşe ale ţării.

Amintirile lui Gh. Chiper, care a voit să-şi schimbe numele la ediţia a doua a cărţii, pregătită în anul 1968, după cum arată unele însemnări de pe exemplarul definitivat de dânsul pentru tipar, în Gh. Chiper-Dinograncea, sânt interesante prin conţinutul lor istoric şi psihologic, deci ca document al unei regiuni, într-o epocă dată. Avem a face cu figuri din lumea şcolară, între care se situează în primul rând „moş Zagreb", adică Ioan Zelea-Codreanu, arătat aici aşa cum a fost, cu defectele lui: corect, punctual, ordonat, doritor cel puţin într-o vreme de luminare a poporului³, apoi din lumea politică şi judecătorească, din lumea culturală, apoi proprietari şi negustori, între care un tipograf, precum şi cetăţeni modeşti şi chiar elevi de liceu, şi, în sfârşit, doctorul Lupu, căruia autorul îi spune doctorul Stupu, probabil pentru a ascunde întrucâtva caracterul de memorii al unei bucăţi care se voia întâi de toate literară, dar care, după părerea mea, trebuia să păstreze numele autentic al celui despre care se vorbea, din moment ce avem a face cu memorii. Este adevărat că atunci doctorul Lupu încă trăia sau, dacă murise, încă era prea puternic prezent în mintea cititorilor români, pentru a-i da numele cel adevărat. Autorul ascunde de altfel, cred, întotdeauna, numele celor despre care vorbeşte, impunând unele modificări fonetice aduse numelui autentic, modificări care permit totuşi celor ce au trăit în Huşii de altădată, din ce în ce mai puţini – să recunoască imediat persoanele din schiţele şi nuvelele volumului. Între cele două extreme ale tipurilor umane din cartea lui Chiper, care sânt de altfel şi personalităţile mai de seamă ale volumului, amândouă doritoare de a lumina poporul, unul absurd, cu care se începe cartea, şi unul numai devotament şi raţiune, cu care se închide cartea, se profilează celelalte portrete ale unor oameni numai cu importanţă locală, sau chiar fără vreuna, ca veşnicul candidat la bacalaureat, Toloacă. Autorul însuşi ne spune că d-rul Lupu nu era un trăsnit decât într-un sens cu totul deosebit de cel pe care-l are cuvântul. Dintre cele două figuri mai importante ale cărţii, importante prin acţiunea lor politică, unul adus cu absurdităţile lui era nebunia legionară, iniţiată şi organizată de fiul său, cu care tatăl era de altfel extrem de sever, nebuneşte de sever, iar celălalt stă, prin devotamentul fără margini faţă de popor, ca un exemplu rar, greu de întâlnit în viaţa culturală şi politică a popoarelor.

Toate aceste bucăţi sânt interesante în primul rând prin faptele care ni le relatează, ca acelea despre Ioan Zelea Codreanu sau doctorul Lupu, mai toate necunoscute marii majorităţi a cititorilor ţării pentru că au rămas necunoscute în alte scrieri. Cele spuse despre Ioan Zelea Codreanu lămuresc în parte geneza mişcării legionare, întemeiate şi conduse de fiul său, Corneliu Zelea-Codreanu, iar cele spuse despre doctorul Lupu, fapte aproape uluitoare în alt sens decât cele ale lui Ioan Zelea-Codreanu, constituie un adevărat capitol de istorie politică românească, dată fiind importanţa ca om politic a doctorului Lupu, despre care ar merita să se scrie o monografie. Paginile de aici pot constitui nu numai un îndemn, dar şi o bogată sursă de informaţii despre acest remarcabil om politic român.

Evident, aceste amintiri nu sânt scrise cu o măiestrie desăvârşită; autorului i-a lipsit câteodată şi viziunea interesantă şi darul excepţional al expresiei, deşi prefaţa şi multe pasaje din carte dovedesc o măiestrie perfectă. Autorul este inegal: alături de splendidele pasaje, cărora nu li se poate obiecta nimic, există altele slabe, stângace sau naive, ca viziune şi exprimare. Faptul ţine, desigur, chiar de psihologia autorului; dar el se explică şi prin aceea că autorul a ţinut să ne povestească şi amănunte fără importanţă, despre trăsniţii pe care i-a cunoscut, din oraşul Huşi.

Ori cum ar fi, opera lui Chiper-Dinograncea se citeşte cu interes, tocmai pentru că este un document politic, istoric şi psihologic al epocii interbelice, mai exact al unui târg înapoiat, rămas mereu în urmă, din ţara noastră, dar izolat de restul ţării. Trebuie să-i fim recunoscători lui Gh. Chiper-Dinograncea pentru opera pe care ne-a dat-o; căci ea ne lămureşte asupra unei umanităţi pe care nu am fi crezut-o posibilă în ţara noastră, între cele două războaie. Întâmplarea a făcut ca şi eu să mă fi născut tot în fostul judeţ Fălciu şi să aflu multe, chiar din anii copilăriei, despre cei doi oameni mai deosebiţi din această carte, despre Ioan Zelea Codreanu, pe care l-am şi auzit vorbind în 1922-1923, sătenilor şi elevilor din satul meu, şi d‑rul Lupu, care a trecut de atâtea ori prin satul meu natal, în timpul campaniilor electorale, din anii de după primul război mondial. Pentru mine, şi desigur pentru toţi cei din acele părţi, documentele alcătuite de Chiper-Dinograncea prezintă mult interes, dar ele vor prezenta desigur destul de mult interes pentru toţi românii, care află acum că în oraşul Huşi stă începutul nebuniei legionare, dar şi exemplul celei mai înţelepte munci închinate poporului.”

1 Gheorghe Ivănescu, născut la 2 noiembrie 1912 în localitatea Vutcani, judeţul Fălciu, astăzi Vaslui, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi (1933), îşi continuă studiile la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (1934-1935) şi la Şcoala Română din Roma (1935-1937), după care este numit profesor suplinitor la catedra de limba română a Universităţii din Iaşi (1945-1948), profesor titular(1948-1952), cercetător ştiinţific la Institutul de lingvistică şi istorie literară din Iaşi, din 1962 profesor de lingvistică romană şi generală la Universitatea din Timişoara, din 1969 directorul Centrului de istorie, filologie şi etnografie şi profesor de lingvistică romană şi indoeuropeană la Universitatea din Craiova, iar din 1971 este transferat în aceeaşi calitate la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Desfăşoară o bogată activitate ştiinţifică în domeniul lingvisticii.

2 Anul decesului este 1977. Vezi Theodor Codreanu (coordonator), Istoria Huşilor, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p. 264.

3 Autorul acestei prefeţe a avut ocazia, pe când era elev şcoala primară din Vutcani, fostul judeţ Fălciu, acum în judeţul Vaslui, să asiste la o conferinţă de sfaturi pentru popor, ţinută în clădirea şcolii primare (era prin anii 1919-1923). În momentul acela încă nu apăruse la el latura demagogică, atât de pronunţată după înfiinţarea „Legiunii Arhanghelul Mihail”.

Citiți și:

Gheorghe Chiper-Dinograncea, autorul romanului autobiografic „Târgul trăsniților”

Materialele publicate sunt compilații, nu studii proprii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)

Distribuiți pe:

Citește mai mult

joi, februarie 18, 2016

Gheorghe Chiper-Dinograncea, autorul romanului autobiografic „Târgul trăsniților”

Costin Clit – Scriitorul Gheorghe Gh. Chiper-Dinograncea

(fragmente din „Academia Bârlădeană”, anul XVIII, 3 (44), 2011, pp. 8-9)

Gheorghe Gh. Chiper-Dinograncea
(1911-1977)

Gheorghe Chiper s-a născut la 16 aprilie 1911 în satul Podolenii de Sus, comuna Cozmeşti, judeţul Fălciu, astăzi în judeţul Iaşi. Este fiul agricultorilor Gheorghe şi Ioana, ambii părinţi de religie ortodoxă. Urmează cursurile şcolii primare din satul natal şi a Liceului de băieţi „Cuza Vodă” din Huşi (…)

După absolvirea liceului în promoţia 1931-1932 urmează studiile universitare la Facultatea de Drept din Iaşi, al cărui licenţiat este în 1936. Ajunge avocat definitiv în Baroul oraşului Iaşi şi se apropie de scriitorul Ionel Teodoreanu (…)

Este mobilizat în cel de-al Doilea Război Mondial, după care se orientează profesional spre profilul economic. Titlul de doctor în ştiinţe economice şi politice îl obţine în 1948.

Preocupările sale literare sunt concretizate prin colaborarea la revista „Zorile”, editată de Liceul de băieţi „Cuza Vodă”din Huşi şi la „Tribuna,”revistă progresistă editată de maistrul tipograf Marcu Dulberg. Ca student în Iaşi, colaborează la ziarele: „Ziua”, „Lumea”, „Opinia”, iar mai târziu asigură conducerea ziarului „Brazda” (…) şi face parte din conducerea revistei „Curier ieşean”, cu o apariţie lunară.

Sub condeiul său au apărut: Studentul zilelor noastre, 1935; Putregaiul, 1937; Târgul trăsniţilor,1943; Viscol; Legende; Fulgerul.

De la scriitorul Gheorghe Chiper au rămas o serie de manuscrise nepublicate: Lacrima Cristi, Fulgerul negru, Plug, Voievodul sărmanilor, Când moartea întârzie o clipă (…)

Prin pana scriitorului Gheorghe Chiper a rămas celebru portretul făcut profesorului de limba germană din oraşul Huşi, anume lui Ion Zelea Codreanu, Moş Zagreb în Târgul trăsniţilor. Desigur, scriitorul a căutat să nu-i rămână dator celebrului profesor din urbea huşeană pentru notele acordate, de aici și subiectivismul său (…)

Gheorghe Chiper pregăteşte în anul 1968 ediţia a II-a a cărţii Târgul trăsniţilor, fără a fi tipărită, a cărei prefaţă este pregătită de lingvistul Gheorghe Ivănescu(…)

***

Ion N. Oprea – Nicolae Stelian Beldie din Gohor Tecuci
şi Gheorghe Chiper de la Huşi la „Curier ieşan”…

(fragmente din „Personalități moldave”, Editura PIM, Iaşi, 2008, pp. 241-245)

Gheorghe Chiper, redactorul şef al revistei „Curierul ieşan” nu-i altul decât autorul romanului autobiografic intitulat „Târgul trăsniților” apărut la Editura „Cartea Moldovei”, Ath. Gheorghiu Iaşi, în luna mai 1943, despre care am scris în lucrarea mea „Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele noastre – 1869-2006” şi despre care, luându-i apărarea împotriva unora care-l socoteau „trăsnit şi el, dar cam fără talent”, dar apreciindu-i relatările ca adevărate, eu subliniam (p. 309-310): „adevărul din cartea lui Gheorghe Chiper fiind după mine cea mai înaltă calitate a cărții huşeanului, e păcat pentru localnici sau cei care au trăit o anumită perioadă acolo, să nu se apuce a o răsfoi. Luând-o în mână, sunt sigur, o va citi şi o va aprecia, ajungând şi la concluzia că Gheorghe Chiper a avut şi talent literar.”

Aduceam ca argument şi alte cărți ale sale: „Studentul derbedeu”, realizată în 1935, „Putregaiul”, roman, în 1937, „Viscol” – nuvele, publicat în 1941, toate epuizate din librării şi de la editori în 1943.

„Bătălia văzduhului” – reportaj de război, realizat la Iaşi în 1942 se afla încă în librării, autorul având în pregătire o trilogie – cu „Sânge”, „Suflet” şi „Pământ” despre „Plugari” – roman, tagmă a muncitorilor pământului de unde provenea – de la Arsura – doctorului Neculai Lupu, „Doctorul Stupu”– în „Târgul trăsniților”.

Plugari pentru că deşi aflat în lumea intelectualilor, coordonând ca redactor şef o revistă literară „Curier ieşan”, el a rămas legat de plugari: „Scrisoare”, răspuns lui Vasile Ailincăi, plugar chemat să-şi apere țara (nr. 14/decembrie 1942); „Către şcolari”, apel în nr. 15-16 către ei, pentru că unii, fără voia lor, au cam uitat de înaintaşii de la munca şi viața cărora au încă de învățat multe; „Fiți gata! Se adresa tinerilor (nr. 17), indiferent de profesie, chemându-i să-şi facă datoria pentru că, într-o zi, vor fi întrebați „ce au făcut pentru plugul vieții tale?” „Mâine”, răspundea fratelui său, plugarul – din județul Tutova (nr. 19), va fi ziua înnoirilor totale”; plugari – nu țărani, pentru că nu odată, şi nu din partea unui singur individ, s-a putut auzi: cutare are maniere de țăran, bădăran, necioplit sau țărănoi sadea, ceea ce însemna că în mintea şi sufletul unor asemenea oameni există credința că „cel care face pâine este vrednic de disprețul celui care o mănâncă”.

Este o mişelie să se întrebuințeze, pentru părinții şi bunicii lor titulatura de „țărani” – mojici, neciopliți – în loc de „plugari”, oameni ai plugului, ai grâului, ai ogorului, oameni care făuresc destine şi le apără” – scria în articolele de fond cel care, nejustificat, mai târziu, avea să fie caracterizat ca om fără talent literar.

Volumul despre care editura „Cartea Moldovei” o socotea a „sincerităților agresive”, cartea care includea în ea deopotrivă duioşia amintirilor şi realitățile biciuitoare”.

Aşadar a te numi huşean, e musai necesar să citeşti „Târgul trăsniților” a lui Gheorghe Chiper, roman autobiografic al localnicului, fost elev al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, colaborator important al revistei literar-ştiințifice „Zorile” despre care am vorbit în aceeaşi carte (p. 342-381).

Calitățile literare ale lui Gheorghe Chiper îşi găsesc suportul nu numai în lucrările personale, cât mai ales în calitatea materialelor colaborărilor care i-au trecut prin mână şi le-a dat drumul în pagină, printre aceşti autori aflându-se şi George Lesnea, Aurel Leon, Constantin Ciopraga, Traian Gheorghiu, Petre Andrei, Ştefan Bârsănescu, Emil Diaconescu, I.M. Marinescu, I. Minea, C. Mureşanu, V. Nadolschi, G. Obreja-Iaşi, Vera Orăşeanu, Otilia Cazimir, Al. Piru, August Scriban, Th. Simenschi, Nicolae Țațomir, Radu Vulpe.

Rândurile următoare intitulate „Credem…” publicate în „Curierul ieşan” nr. 13/1942 sub semnătura lui Gh. Chiper, noi le vedem nu numai ca un imn închinat plugarului român, ci ca şi o dovadă că autorul lor a fost un mare talent:

„Credem… în jertfa crucii tale, plugar necunoscut. Din sacrificiul tău toarcem vrerile noastre pentru ziua de mâine. Credem în dreptatea, prin şi pentru care, spada vitejiei tale a despicat stânca întunericului, croind drum larg unui alt răsărit…

Din străşnicia luptei tale clădim rug ispăşitor pentru toate nevredniciile.

Credem în flăcările sângelui tău, care au reaprins candelele eroismului românesc în bisericile viitorului.

Făcliile sufletului nostru le ridicăm să prindă lumina din vâlvătaia biruinței tale, plugărime vrednică. Credem în puterea de viață şi de moarte, cu care tu, plugar erou, ți-ai răstignit ființa pământească pe crucea dreptății pământului tău.

Viața ta, viața brazdei strămoşilor, este icoana rugăciunilor noastre, spre veac nou; moartea ta întru împlinirea destinului românesc, este evanghelia poruncilor întru tăria luptei de apoi.

Credem în sfințenia ogorului românesc şi în dârzenia plugului care, veac de veac, a răscolit câmpurile întru măreția neamului.

Lângă coarnele lui au înmugurit nădejdile norodului, în dragostea pentru el au înflorit vredniciile.

Credem în veşnicia dreptului tău de a fi stăpânul pământului dacic; furtunile trecutului nu te-au clintit şi urgiile prezentului le-ai zdrobit.

Credem în oțelul brațului tău şi în puterea biruitoare a sufletului tău. În fața lor s-au prăbuşit şi se vor risipi asupritorii.

Patria şi-a răzimat ființa pe strădania ta şi îşi ridică fruntea spre soarele dreptății prin biruința ta strălucitoare.

Credem în zămislirea câmpurilor de bătaie.

Din aurul şi noroiul lor s-a născut şi creşte năprasnic legea vieții noastre de mâine, spre slava dreptăților şi nimicirea mişeilor.

Credem în curățenia şesurilor, în chibzuința vetrelor şi în nepătrunsul codrilor.

Şi în veşnicia neamului al cărui început şi sfârşit eşti tu, plugar român.

Vrem strălucirea patriei şi veşnicia dreptății ce trebuie să vină.”

Citiți și:

Gheorghe Ivănescu și Gheorghe Chiper-Dinograncea. Prefața ediției netipărite a „Târgului trăniților”

Distribuiți pe:

Citește mai mult

duminică, februarie 14, 2016

Dragobetele şi Valentine's Day

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus că etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul” , adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare” .

Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” , sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numeşte „Glavo-Obretenia”. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume (Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este dată şi de „Micul dicţionar academic” , care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Safiu de la România literară. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”. Alte teorii expuse de Lutic consideră provenienţa numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin a fi drag sau de la cuvintele dacice „trago” - ţap şi „pede” - picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an - Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun” . Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate pasările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare” ; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului” Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia descris ca fiind o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii.(...) Aceasta sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nunta a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii”. Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: Cap de primăvară, Cap de vară, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea sau Granguru.

În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă numită „zăpada sânzienelor”, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând ca vor avea părul şi tenul plăcute.

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în aceasta zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:

„Flori de fragă

Din luna lui Faur

La toata lumea să fiu dragă

Urâciunile să le despărţi.”.

Satele răsunau de veselia tinerilor Pe dealuri se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia «Dragobetele sărută fetele!». Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni” , a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi ...” . De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

Exista o serie de obiceiuri în zona rurală legate de aceasta sărbătoare. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. În aceasta zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii au credinţa că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat. De aceea, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, intr-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie.

Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră şi Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelşugat

Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător de primăvară.

Se mai credea că în ziua de Dragobete pasările nemigratoare se aduna în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, pasările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vara. Oamenii bătrâni ţineau aceasta zi pentru friguri şi alte boli.

Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Valentine's Day ce nu are legătură cu spiritualitatea românească.

Carte poștală, 1909
(►Sursă imagine: Wikimedia)

Originea sărbătorii amoroase Valentine's Day este disputată. O primă referinţă aparţine scriitorului englez Geoffrey Chaucer, care, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, scrie în lucrarea „Parlamentul păsărilor”, cu referire la căsătoria regelui Angliei Richard II cu Ana de Boemia: „Aceste-au fost în a Sfântului Valentin zi / Când toate păsările-şi caută perechea”. Deja la începutul secolului al XVII-lea, în vremea lui Shakespeare, sărbătoarea avea semnificaţia negativă de astăzi:

„Cum mâine-i Sfântul Valentin,

Din zori voi aştepta

La uşa ta, căci vreau să fiu

Eu, Valentina ta.

El s-a sculat şi s-a încins

Şi-ndat i-a descuiat;

Ea fată a intrat la el,

Dar fată n-a plecat.”

(William Shakespeare, Hamlet, actul IV, scena 5).

Despre Sfântul Valentin sunt mai multe versiuni care îmbinate au născut o legendă.

Se spune că Valentin a fost un preot roman martirizat în timpul persecuţiei lui Claudius în anii 268-270 d.Hr.. Tânăr fiind, Valentin ii ajuta pe creştini în vremurile persecuţiei. El a fost prins și băgat în închisoare, unde a devenit un propovăduitor. Tocmai de aceea a fost condamnat la moarte la data de 14 februarie. În timpul cât a stat în închisoare el trimitea mesaje de îmbărbătare prietenilor spunându-le: „Amintiţi-vă de Valentin” şi „Vă iubesc!”.

O altă versiune ne spune că Valentin a fost un preot care căsătorea cuplurile în secret, împotriva legii date de împăratul Claudius al II-lea. Acest împărat a interzis toate căsătoriile şi logodnele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi luptau mai bine decât cei căsătoriţi pentru că nu aveau pe nimeni care să ii aştepte acasă. Și în aceasta poveste el a fost dus la închisoare. Aici el se împrieteneşte cu fiica temnicerului pe care o convinge să creadă în Dumnezeu. În ziua execuţiei sale, Valentin scrie o scrisoare de dragoste fetei temnicerului.

Sau, Asterius, unul din judecătorii lui Valentin, avea o fiică oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel ca ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la creştinism. Valentin a fost condamnat la moarte. Ultimele cuvinte ale lui Valentin au fost scrise către fiica lui Asterius şi erau: „al tău Valentin!”, aceasta fiind o motivaţia pentru scrisorile şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor.

Un lucru rămâne totuşi cert: faptul ca a existat un preot cu numele de Valentin, care a fost executat pentru credinţa lui în Dumnezeu. Sfântul Valentin se sărbătoreşte în 14 (13) februarie, în ziua când romanii precreştini celebrau festivalul păgân al purificării şi fertilităţii, Lupercalia .

Numele de Lupercalia (Luperci) derivă de la substantivul lupus, întreaga sărbătoare fiind asociată tradiţiilor licantropice. Astfel, lupului îi este atribuit un comportament sălbatic, reeditat de luperci la modul mitic şi ritual. În plan ritual, acest comportament este expresia practicilor iniţiatice pubertare (la care au fost supuşi Romulus şi Remus), care vizau integrarea tinerilor în rândul adulţilor, iar în plan mitic reprezintă comportamentul comunităţilor umane „naturale”, anterioare actelor fondatoare ale eroilor civilizatori (Faunus, Hercule, Romulus), întemeietori de cetăţi şi autorii unor legislaţii comunitare. Lupercalia reiterează la nivelul sărbătorii timpul originar al Romei şi suspendă temporar civilizaţia, fapt reflectat şi de victoria lupercilor Fabieni (reprezentanţii lui Faunus, personificarea mitică a sălbăticiei) asupra lupercilor Quinctiali (exponenţii lui Iuppiter, zeul celest, garantul ordinii şi al civilizaţiei).

Lupul este asociat lumii de dincolo şi sufletelor morţilor, întruchipate la modul ritual de către luperci: acestea, însetate de sânge şi animate de un apetit sexual nestăvilit, se întorc pe pământ, unindu-se more ferarium cu femeile.

Fetivalul Lupercalia la Florența
Pictură de Domenico Beccafumi, 1519
(►Sursă imagine: Universitatea Washington)

În aceste tradiţii mitico-religioase şi-ar putea avea originea ritul fecundator al Lupercaliilor: fâşiile din piei de ţap ar reprezenta tocmai sufletele morţilor, „unite” cu matroanele romane care, astfel fecundate, năşteau copii în cadrul mariajului legal.

Ritualul repeta tradiţiile mitice referitoare la violenţa procreatoare, dar şi miturile legate de fecundarea de către numen a unei fecioare, care procrează astfel în contextul căsătoriei cu un erou (de exemplu, Acca Larentia, soţia lui Tarutius, îi naşte pe gemenii Romulus şi Remus în urma acuplării cu Hercule). Lupercaliile reproduc la modul ritualic o serie de aspecte specifice timpului originilor în care au fost procreaţi eroii civilizatori. (cf. Attilio Mastrocinque, Romulus. Întemeierea Romei între istorie şi legendă).

Romulus și Remus, gravură după Giulio Romano, 1652
(►Sursă imagine: Universitatea Toronto)

De Lupercalia exista obiceiul să se scrie numele fetelor pe bilete, care apoi se introduceau într-o urnă. Fiecare băiat extrăgea un bilet, iar fata „aleasă” devenea iubita lui pentru anul următor.

În 496 papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfântului Valentin în încercarea de a înlocui Lupercalia. Treptat, această dată a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiţilor. Ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.

Mai târziu s-a hotărât comemorarea în ziua de 14 februarie a sfinţilor Kiril şi Metodiu, patronii Europei. În ziua de 13 februarie sunt celebraţi de Biserica Catolică doi sfinţi Valentin: preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268 şi episcopul de Termi, care a avut aceeaşi soartă cinci ani mai târziu.

După Catholic Encyclopaedia, cel puțin trei Sfinți Valentin sunt menționați în martirologia timpurie: un preot în Roma, un episcop de Interamna (acum Termi, în Italia) și un altul care a trăit și a murit în Africa. Astăzi sunt 11 sfinți cu numele Valentin comemorați în Biserica Catolică.

(►Sursă imagine: BBC)

Observăm în ceea ce se întâmplă astăzi o reluare a ideii bacanalelor sexuale păgâne cu conotaţii foarte negative, pentru că şi acum există asemenea practici care justifică imoralitatea, desfrâul dintre tineri, ideea de căsătorie de probă sau de o zi, ideea de petrecere şi nu ideea de jertfa, de bucurie, de familie întărită aşa cum o vedea(u) sfântul (sfinţii) Valentin.

Distribuiți pe:

Citește mai mult

vineri, februarie 05, 2016

Sculptorul Vasile Aciobăniței

Sculptorul Vasile Aciobăniței Mera s-a născut la 27 aprilie 1924, în satul Valea Grecului, comuna Duda-Epureni, județul Vaslui.

La 24 de ani, în 1948, a plecat la Iași pentru a se înscrie la Institutul de Arte Plastice, unde a intrat cu nota maximă. Aici a făcut primii doi ani de facultate, sub îndrumarea maestrului Ion Irimescu, până în 1950, an în care institutul s-a desființat.

Vasile Aciobăniței își amintește de acele momente: „Când s-a citit acel blestemat decret de desființare, au plâns toți studenții și profesorii”.

S-a mutat apoi la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, unde i-a avut profesori pe sculptorii Cornel Medrea și Constantin Baraschi.

Puțină lume știe că, în timpul comuniștilor, Vasile Aciobăniței a făcut doi ani de temniță grea, după ce inițial fusese condamnat la moarte. Marile probleme au început în 1951 (anul IV de facultate), în urma denunțului unui coleg, care l-a învinuit că este legionar. La acest denunț s-a adăugat și faptul că făcea parte dintr-o organizație subversivă ieșeană care se numea „2 plus 1”.

„În 1951, la două săptămâni după ce începusem anul patru, m-au arestat pentru organizație subversivă care am făcut-o la Iași. Asta se numea «2 plus 1». Am fost arestat cu încă doi colegi: Bostan și Bujoreanu și am făcut doi ani de zile de temniță grea. Inițial mi s-a dat condamnarea la moarte. Este scris în rechizitoriul procurorului, iar când mi s-a citit din el efectiv am râs. Am fost întrebat de ce râd. La care am răspuns: «Păi cum sa nu râd domnule, de o așa gogomănie?». Atunci, pedepsele se dădeau foarte ușor, în fiecare zi. Eu nu am făcut închisoare obișnuită, corecțională, am fost condamnat la temniță grea sau cum se spunea atunci, detenție riguroasă. Mă rog, tot un drac.

Am ajuns acolo prin bunăvoința unui coleg de-al meu, Gabriel Covanski. Fusesem propus pentru a face studii la Leningrad. Decanatul mi-a dat avizul, UASR mi-a dat avizul, dar ultimul cuvânt îl avea partidul. La partid mi s-a înfundat. Acesta nu motiva niciodată aprobarea sau neaprobarea. Am simțit-o ca pe o lovitură dată pe la spate. Acest Gabriel Covanski probabil ca nu a văzut cu ochi buni toata munca mea și faptul că fusesem propus reprezentantul studenților în consiliul profesoral, a mers la partid și a spus ca sunt legionar. Corneliu Codreanu era din Hușii, toată țara era prinsă de entuziasm, iar eu, la 16 ani, câți aveam atunci, eram simpatizant al legionarilor, așa cum era toata lumea. Dar niciodată n-am fost membru activ, nici măcar cotizant. Sigur că, din cauza cazierului, accesul meu la popularizare a fost drămuit”.

După ce a ieșit din închisoare, a lucrat doi ani, pentru a se întreține, la Teatrul Național din București, ca butafor. Si-a continuat studiile după patru ani de suferință și muncă asiduă și a terminat facultatea în 1958.

Din cauza cazierului, accesul la popularizare i-a fost drămuit: „Nu am făcut un compromis prin a mă vinde. Artiștii nu pot fi dubli: una să simtă și alta să facă. Un artist căruia i se forțează mâna nu face nimic durabil. Erau unii care nu mai pridideau să termine comenzile, iar alții care, chiar dacă erau talentați, mureau de foame. Acei artiști nimeriți, cum le spun eu, primeau titluri după apartenența politică și nu după talent”.

Este membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici și consideră că luptătorii împotriva comunismului nu sunt numai cei din decembrie '89: „Comunismul nu a fost distrus în 1989. El a fost erodat de la 6 martie 1945 și dovada o fac toți cei ce au suferit în închisori din ’45 până în ’89”.

Cu toate că a întâmpinat piedici în a se afirma ca sculptor, Vasile Aciobăniței a participat, încă de la absolvirea facultății, la toate expozițiile organizate în București. În 1974, la Sala „Simeza” a organizat o expoziție personală cu 20 de lucrări din marmură și piatră. A participat la expoziția de sculptură românească de la Moscova, în 1976, cu „Melosul Popular I”.

Intenționează ca ultima lui expoziție să fie o retrospectivă a operelor sale, la aniversarea de 75 de ani. „Eu n-am lucrat pentru mine sau pentru prezent, ci am lucrat pentru viitor”. Până atunci însă, expoziția de la Huși va poposi și la Vaslui.

Sculptura sa este una modernă dar nu abstractă: „Prin sculptura mea nu m-am simțit tributar nici unui curent și, de aceea, privitorul poate înțelege ce vrea”, a declarat Aciobăniței.

Din păcate, activitatea lui artistică este încheiată, din cauza sănătății: „Acum mă văd în situația de a-mi privi propria munca de parca nu ar fi a mea. Inactivitatea și inutilitatea sunt pentru mine o suferință mult mai mare decât cea fizică”. (Maria Nenici, 17 oct. 1997)

Participări la expoziții

– 1974 expoziție personală, cu 20 de lucrări din marmură și piatră, la Sala „Simeza”;

– 1976 expoziția de sculptură românească de la Moscova, cu Melosul Popular I;

– 1977-78 expoziție personală cu 22 lucrări în marmură, bronz și piatră, la Sala „Eforie” din București;

– 1975-85, expozițiile „Fii ai meleagurilor vasluiene”, Vaslui;

– 1977 expoziție personală la Huși;

– 1979 a expus în Germania, la Herrenberg, Böblingen și Sindelfingen;

– 1981 a expus la Paris;

– 1992 „Căminul Artei”, București;

– 1995 Galeria „Simeza”, București;

– 1997 Huși.

Sculpturi

Bustul lui Alexandru Ioan Cuza din Huși, sculptat în piatră albă. Se găsește în parcul „Cuza” din fața Colegiului Național „Cuza Vodă” și a fost dezvelit în anul 1959 cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Unirea Principatelor Române. Este realizat în manieră clasică și așezat pe un piedestal din beton.

Bustul lui Mihail Kogălniceanu din Huși în piatră albă. Se află amplasat în fața Colegiului Național Agricol „Dimitrie Cantemir”, pe strada Mihail Kogălniceanu. A fost dezvelit în anul 1959 și este realizat în manieră clasică. Având o înălțime de 1,40 m este așezat pe un piedestal din beton pe al cărui frontispiciu este scris: „Mihail Kogălniceanu, 1817-1891”.

Bustul lui Calistrat Hogaș sculptat în travertin,
expus în curtea Casei memoriale „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț, (1963)
(►Sursă imagine: Statui din Piatra Neamț)

Fântâna păcii, Piatra Neamț, 1962

Bustul lui Ion Creangă, Bacău, Slănic-Moldova, 1964;

Mihai Eminescu, Slănic-Moldova, 1965;

Bustul lui George Enescu, Bacău, 1967;

Cântecul Popular, București, 1968;

Bustul lui Dr. Petru Groza, Băcia (Hunedoara), 1973.

Păstorul (piatră), tabăra de sculptură de la Măgura, Ediția VII-a 1976
(►Sursă imagine: Arhiva Taberelor de sculptură din România)

(►Surse imagini: Arta românească; Fundația Culturală META)

Documentare

Barbosa, Octavian, Dicționarul artiștilor români contemporani, Editura Meridiane, București, 1976.

Fundația Culturală META, Un secol de sculptură românească. Dicționar A-D, Colecția SINTEZE, Editura META, 2001, pp. 15 - 16.

Nicola, Traian, Valori spirituale tutovene, vol. I, Editura Sfera, Bârlad, 2003.

Vlasiu, Ioana (coord.), Dicționarul sculptorilor din România. Secolele XIX-XX, Vol. I, lit. A-G, Editura Academiei Române, București, 2011, pp. 18 - 19.

Fundația Culturală META

Wikipedia – Vasile Aciobăniței

Într-un comentariu la articolul „Ziua Unirii la Huși - lecție de istorie și înghionteli politice!” apărut în Vremea Nouă la 25 ianuarie 2014, se afirmă că „Sculptorul care a realizat minunatul bust [al lui Cuza] își doarme somnul de veci în cimitirul Sf. Toma din Huși…” (Vezi Vremea Nouă și Disqus).

***

Pe site-ul Bibliotecii Judeţeane „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, Statuia lui Ştefan cel Mare în bronz, ridicată în 1995 în curtea Episcopiei, Bustul lui Dimitrie Cantemir în piatră albă amplasat în centrul civic al municipiului, Bustul lui Alexandru Ioan Cuza în piatră albă din parcul „Cuza”, Bustul lui Mihail Kogălniceanu în piatră albă din faţa Colegiului Agricol „Dimitrie Cantemir”, Monumentul Eroilor Huşeni din Războiul de Independenţă şi din Primul Război Mondial, amplasat în parcul „Rodina” și Bustul generalului Gheorghe Teleman în piatră, aflat în parcul „Cuza Vodă”, sunt localizate greșit ca fiind în orașul Negrești.

Distribuiți pe:

Citește mai mult

sâmbătă, ianuarie 30, 2016

Muzeul Şcolii Viticole şi al podgoriei Huşi

În mai multe localităţi (Zimnicea, Stoeneşti, Popeşti, Huşi etc.) s-au descoperit numeroase vase antice pentru păstrat şi servit vinul, de la dolii şi amfore (confecţionate după modelul celor greceşti), până la ulcele, ceşti sau pocale. Pivniţele, beciurile şi vasele descoperite în Dobrogea (la Histria), în Transilvania (la Sarmizegetusa), în Oltenia, Muntenia şi Moldova, toate aparţinând antichităţii, dovedesc continuitatea preocupării pentru viticultură şi vinicultură pe teritoriul românesc.

În România, la Huşi, Drăgăşani, Goleşti, Tulcea, Murfatlar, Miniş etc. există muzee viti-vinicole foarte bine dotate.

Muzeul Şcolii Viticole şi Podgoriei Huşi, 1968

La Huşi, A. D. Tudosie a fondat în 1964, un punct muzeistic în Laboratorul de viticultură şi vinificaţie al Liceului Agricol „Dimitrie Cantemir”, care, în 1966, a fost numit „Muzeu viti-vinicol al Şcolii Viticole şi podgoriei Huşi”, la sugestia prof. Ion C. Teodorescu şi prof. dr. ing. Eugen Mewes, întrucât școala poseda destule piese muzeistice valoroase, strânse din podgoriile Iveşti, Odobeşti, Gârligele, Coteşti şi Huşi şi adăpostite într-o clădire specială, „tip ocol agricol”, din incinta şcolii.

În căutarea şi achiziţionarea de obiecte pentru nou înfiinţatul Muzeu Viticol din Huşi: A. D. Tudosie, George Ţoncu, Maria Tudosie, Gheorghe Melinte, Boris Gorceag, Gheorghe Bostan şi realizatorii de la Studioul de filme „Sahia Film” din Bucureşti, septembrie 1966.

Muzeul se deschide vizitatorilor cu o sală în care sunt etalate efigiile directorilor şi adjuncţilor, tablouri de promoţie, ale tuturor seriilor de elevi din anii 1908-1994, precum şi medaliile, trofeele şi diplomele care oglindesc evoluţia Şcolii, a podgoriei şi a calităţii vinurilor.

Aliniamentul diplomelor şi vitrina medaliilor şi trofeelor

Aliniamentul înaintaşilor, directorilor, directorilor adjuncţi şi al urmaşilor;
jos – vitrina cărţilor şi publicaţiilor cadrelor didactice.

Dintre exponatele de o valoare aparte, menţionăm câteva: documentele primului Congres Viticol judeţean şi Concurs de Vinuri din România, ţinute la Huşi, în 7 decembrie 1897, la sugestia prim-ministrului de atunci, acad. agronom, P. S. Aurelian; scrisoarea domnitorului Al. I. Cuza către prefecţii judeţelor, pe care îi sfătuieşte că „dacă vor să bea un vin bun, ca să îşi încânte musafirii, să sădească viţă de Huşi, de la M. Kogălniceanu...”; faimoasele etichete policrome sub care se comercializau renumitele vinuri ale şcolii şi Episcopiei şi ale podgorenilor din Huşi, între 1835-1945.

Alte vitrine conţin cele circa 1.000 de publicaţii ale slujitorilor şcolii şi podgoriei, primul „Tratat de viticultură românească” elaborat de directorul Constantin Hogaş, A. Billeau şi D. Bernaz, precum şi cele peste 100 de cărţi şi publicaţii scrise de A. D. Tudosie, alături de broşuri, studii, reviste ş.a.

Câteva dintre cărţile şi lucrările înaintaşilor Şcolii de Viticultură

Tratate de viticultură şi abace (nomograme) pomicole, horticole şi viticole

Sala mare a muzeului este consacrată în exclusivitate obiectelor viti-vinicole, începând cu butuci de viţă de vie tăiaţi şi conduşi în diferite modalităţi, de la vechile forme moldoveneşti până la cele actuale.

Se continuă evoluţia uneltelor pentru îngrijirea viei, de la sapele de plug medieval până la instrumentele din zilele noastre şi a celor pentru cules şi obţinerea vinului: călcător din lemn de păr de pe vremea lui Dimitrie Cantemir; mustuitoare; un teasc cu şurub, unic în ţară, numit de Ion C. Teodorescu „teascul medieval de Huşi-Moşna-Bohotin, cu un şurub”; teascul cu două şuruburi; zdrobitorul cu valţuri din lemn de scoruş; pâlnii, hârdaie, ciubere, butoiaşe sculptate, căuşe din lut şi lemn etc.

Teasc cu două şuruburi „tip Huşi” (conf. I. C. Teodorescu, 1966)

În alte vitrine, exponatele sunt grupate pe anumite tematici. Una dintre acestea se referă la evoluţia cupelor de degustat vinul, din antichitate până în zilele noastre: o cană în formă de lalea din epoca Cucuteni-Tripolie; pahare din lut ars şi smălţuit, cu picior; o cupă medievală de pe vremea lui Ştefan cel Mare, ornamentată cu basoreliefuri reprezentând grauri cu struguri în cioc; pahare tronconice, cu figura regelui Carol al II-lea, folosite, probabil, cu prilejul Expoziţiei Naţionale Agrare ce a inclus şi un concurs de vinuri (Bucureşti, 1937), când Şcoala de Viticultură „Dimitrie Cantemir” a prezentat pentru prima dată, hors concurs, o miniprobă de vin din Busuioaca de Bohotin, despre care – relatează Constantin Hogaş – regele ar fi spus că trebuie degustat „nu în picioare, ca la împărtăşanie, ci în genunchi, ca la spovedanie”.

Vitrina cu vechi vase din ceramică pentru servit vinul în podgoria Huşi, printre care şi o cană pahar din epoca Cucuteni-Tipolie

Vitrina cu vase din porţelan, ceramică, cristal şi sticlă pentru păstrat şi servit vinul

De asemenea, este prezentată şi evoluţia ceştilor de degustat vinul roşu – o cupă plată din corn de bovină, o ceaşcă multifaţetată, convexă, în interior, pe care sunt imprimate cu litere chirilice „Fabricat în 1907” ş.a.; a ceştilor din lut, a ţoiurilor şi păhăruţelor pentru servitul ţuicii.

O altă vitrină este cea a evoluţiei vaselor pentru păstrarea, îmbutelierea şi servitul vinului: tigve şi tâlvuri de tras vinul, amfore traco-dacice, sticle din lut ars şi smălţuit, sticla de şampanie, cu vin produs la Huşi în 1913. ploşti din lut şi lemn etc.

Tematica plantării viţelor şi îngrijirii viilor este prezentă prin cosoare vechi, grele ca o bărdiţă, foarfece, cleşti, ferăstraie, chitonage etc.

Într-o vitrină aparte sunt etalate, în evoluţia lor, încuietorile pentru crame şi pivniţe: o broască din lemn foarte ingenios confecţionată, care funcţionează pe principiul seifurilor; broaşte ţărăneşti din fier forjat; chei uriaşe; lacăte de diferite mărimi, printre care unul de 1 kilogram şi două „ţigăneşti” care se deschid şi se închid pe baza unui anumit mecanism (un fel de cifru).

Într-o altă vitrină sunt expuse recipiente folosite la măsurarea băuturilor, de la ocaua lui Cuza la cinzecile, „moacele” sau ţoiurile pentru vândut şi servit ţuica.

Într-o altă sală a muzeului se află o colecţie inedită pe plan naţional şi mondial. Ea cuprinde cea 150 de butuci de viţă de vie pe care natura i-a alcătuit în aşa fel, încât seamănă cu diferite animale şi păsări: un veritabil dinozaur, şopârle, un Arheopterix, o ciocănitoare Woody, doua capete de lup, un trofeu de cerb, un cerb ridicându-se în picioare, un elefant, un şobolan, gâşte, un şoim, o raţă în zbor, peşti exotici, crocodili, broaşte ţestoase. Cel mai admirat exponat este un butuc de viţă de vie care seamănă perfect cu capul lui Ştefan cel Mare, încoronat, adus, din Germania, de prof. Vasile Ungureanu.

Sala figurilor zoomorfe

Cap de urs

Butuc de viţă-de-vie în formă de coroană domnească pe care huşeanul Gelu Bostan a sculptat chipul lui Ştefan cel Mare, 1985

În 1991, muzeul a fost vizitat de o delegaţie a Academiei Franceze, Elveţiene şi a celui mai vechi colegiu viti-vinicol „Beaune” din Franţa, care au apreciat valoarea exponatelor şi a vinurilor.

Preluare după Avram D. Tudosie, „În apostolatul unei frumoase profesii”, Editura PIM, 213, pp. 369-373

Distribuiți pe:

Citește mai mult

sâmbătă, ianuarie 30, 2016

Cristian Marcu - in memoriam

Grafician, ilustrator de carte, caricaturist de presă, animator sau regizor de filme de animație – laboratorul satirei grafice a lui Cristian Marcu posedă o vervă epică, extrasă straniu dintr-o ingenioasă uzină neuronică gravată cu scântei, gânduri cuprinse în ghirlande, clopote melodioase sub chioșcuri de fanfară și ficțiuni nemaiîntâlnite. Orice planșă a sa e o recidivă estetică, indiferent dacă cuprinde un desen pentru un editorial de ziar, o satiră grafică de salon sau o ilustrație însoțitoare de text. (Paul Stoica)