Dragobetele şi Valentine's Day

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universităţii din Bucureşti, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus că etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul” , adăugând că „nu putem şti sigur, pentru că în domeniul etimologiei eşti tot timpul pe nisipuri mişcătoare” .

Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulţime”. Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” , sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numeşte „Glavo-Obretenia”. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume (Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul şi sud-estul României) ca Dragobete. Această explicaţie este dată şi de „Micul dicţionar academic” , care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Safiu de la România literară. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) şi ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută şi sub numele de „târtăriţă sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”. Alte teorii expuse de Lutic consideră provenienţa numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” şi „biti”, care s-ar traduce prin a fi drag sau de la cuvintele dacice „trago” - ţap şi „pede” - picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an - Dicţionar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”. Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun” . Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate pasările şi animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare” ; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului” Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia descris ca fiind o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii.(...) Aceasta sărbătoare marca revigorarea naturii şi nu numai, ci şi a omului care, cu aceasta ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetaţiei, a vieţii în creştere, o data cu trecerea la anotimpul de primăvara durata zilei creştea, în contrapondere cu noaptea care descreşte, ca dovada şi zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetaţia dar şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nunta a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrala a sărbătorii”. Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dragobetele mai are şi alte nume: Cap de primăvară, Cap de vară, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea sau Granguru.

În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă numită „zăpada sânzienelor”, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând ca vor avea părul şi tenul plăcute.

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în aceasta zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:

„Flori de fragă

Din luna lui Faur

La toata lumea să fiu dragă

Urâciunile să le despărţi.”.

Satele răsunau de veselia tinerilor Pe dealuri se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia «Dragobetele sărută fetele!». Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni” , a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi ...” . De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

Exista o serie de obiceiuri în zona rurală legate de aceasta sărbătoare. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. În aceasta zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii au credinţa că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat. De aceea, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, intr-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie.

Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră şi Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelşugat

Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător de primăvară.

Se mai credea că în ziua de Dragobete pasările nemigratoare se aduna în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, pasările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vara. Oamenii bătrâni ţineau aceasta zi pentru friguri şi alte boli.

Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Valentine's Day ce nu are legătură cu spiritualitatea românească.

Carte poștală, 1909 (►Sursă imagine: Wikimedia)

Originea sărbătorii amoroase Valentine's Day este disputată. O primă referinţă aparţine scriitorului englez Geoffrey Chaucer, care, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, scrie în lucrarea „Parlamentul păsărilor”, cu referire la căsătoria regelui Angliei Richard II cu Ana de Boemia: „Aceste-au fost în a Sfântului Valentin zi / Când toate păsările-şi caută perechea”. Deja la începutul secolului al XVII-lea, în vremea lui Shakespeare, sărbătoarea avea semnificaţia negativă de astăzi:

„Cum mâine-i Sfântul Valentin,

Din zori voi aştepta

La uşa ta, căci vreau să fiu

Eu, Valentina ta.

El s-a sculat şi s-a încins

Şi-ndat i-a descuiat;

Ea fată a intrat la el,

Dar fată n-a plecat.”

(William Shakespeare, Hamlet, actul IV, scena 5).

Despre Sfântul Valentin sunt mai multe versiuni care îmbinate au născut o legendă.

Se spune că Valentin a fost un preot roman martirizat în timpul persecuţiei lui Claudius în anii 268-270 d.Hr.. Tânăr fiind, Valentin ii ajuta pe creştini în vremurile persecuţiei. El a fost prins și băgat în închisoare, unde a devenit un propovăduitor. Tocmai de aceea a fost condamnat la moarte la data de 14 februarie. În timpul cât a stat în închisoare el trimitea mesaje de îmbărbătare prietenilor spunându-le: „Amintiţi-vă de Valentin” şi „Vă iubesc!”.

O altă versiune ne spune că Valentin a fost un preot care căsătorea cuplurile în secret, împotriva legii date de împăratul Claudius al II-lea. Acest împărat a interzis toate căsătoriile şi logodnele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi luptau mai bine decât cei căsătoriţi pentru că nu aveau pe nimeni care să ii aştepte acasă. Și în aceasta poveste el a fost dus la închisoare. Aici el se împrieteneşte cu fiica temnicerului pe care o convinge să creadă în Dumnezeu. În ziua execuţiei sale, Valentin scrie o scrisoare de dragoste fetei temnicerului.

Sau, Asterius, unul din judecătorii lui Valentin, avea o fiică oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel ca ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la creştinism. Valentin a fost condamnat la moarte. Ultimele cuvinte ale lui Valentin au fost scrise către fiica lui Asterius şi erau: „al tău Valentin!”, aceasta fiind o motivaţia pentru scrisorile şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor.

Un lucru rămâne totuşi cert: faptul ca a existat un preot cu numele de Valentin, care a fost executat pentru credinţa lui în Dumnezeu. Sfântul Valentin se sărbătoreşte în 14 (13) februarie, în ziua când romanii precreştini celebrau festivalul păgân al purificării şi fertilităţii, Lupercalia .

Numele de Lupercalia (Luperci) derivă de la substantivul lupus, întreaga sărbătoare fiind asociată tradiţiilor licantropice. Astfel, lupului îi este atribuit un comportament sălbatic, reeditat de luperci la modul mitic şi ritual. În plan ritual, acest comportament este expresia practicilor iniţiatice pubertare (la care au fost supuşi Romulus şi Remus), care vizau integrarea tinerilor în rândul adulţilor, iar în plan mitic reprezintă comportamentul comunităţilor umane „naturale”, anterioare actelor fondatoare ale eroilor civilizatori (Faunus, Hercule, Romulus), întemeietori de cetăţi şi autorii unor legislaţii comunitare. Lupercalia reiterează la nivelul sărbătorii timpul originar al Romei şi suspendă temporar civilizaţia, fapt reflectat şi de victoria lupercilor Fabieni (reprezentanţii lui Faunus, personificarea mitică a sălbăticiei) asupra lupercilor Quinctiali (exponenţii lui Iuppiter, zeul celest, garantul ordinii şi al civilizaţiei).

Lupul este asociat lumii de dincolo şi sufletelor morţilor, întruchipate la modul ritual de către luperci: acestea, însetate de sânge şi animate de un apetit sexual nestăvilit, se întorc pe pământ, unindu-se more ferarium cu femeile.

Fetivalul Lupercalia la Florența Pictură de Domenico Beccafumi, 1519 (►Sursă imagine: Universitatea Washington)

În aceste tradiţii mitico-religioase şi-ar putea avea originea ritul fecundator al Lupercaliilor: fâşiile din piei de ţap ar reprezenta tocmai sufletele morţilor, „unite” cu matroanele romane care, astfel fecundate, năşteau copii în cadrul mariajului legal.

Ritualul repeta tradiţiile mitice referitoare la violenţa procreatoare, dar şi miturile legate de fecundarea de către numen a unei fecioare, care procrează astfel în contextul căsătoriei cu un erou (de exemplu, Acca Larentia, soţia lui Tarutius, îi naşte pe gemenii Romulus şi Remus în urma acuplării cu Hercule). Lupercaliile reproduc la modul ritualic o serie de aspecte specifice timpului originilor în care au fost procreaţi eroii civilizatori. (cf. Attilio Mastrocinque, Romulus. Întemeierea Romei între istorie şi legendă).

Romulus și Remus, gravură după Giulio Romano, 1652 (►Sursă imagine: Universitatea Toronto)

De Lupercalia exista obiceiul să se scrie numele fetelor pe bilete, care apoi se introduceau într-o urnă. Fiecare băiat extrăgea un bilet, iar fata „aleasă” devenea iubita lui pentru anul următor.

În 496 papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfântului Valentin în încercarea de a înlocui Lupercalia. Treptat, această dată a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiţilor. Ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.

Mai târziu s-a hotărât comemorarea în ziua de 14 februarie a sfinţilor Kiril şi Metodiu, patronii Europei. În ziua de 13 februarie sunt celebraţi de Biserica Catolică doi sfinţi Valentin: preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268 şi episcopul de Termi, care a avut aceeaşi soartă cinci ani mai târziu.

După Catholic Encyclopaedia, cel puțin trei Sfinți Valentin sunt menționați în martirologia timpurie: un preot în Roma, un episcop de Interamna (acum Termi, în Italia) și un altul care a trăit și a murit în Africa. Astăzi sunt 11 sfinți cu numele Valentin comemorați în Biserica Catolică. (►Sursă imagine: BBC)

Observăm în ceea ce se întâmplă astăzi o reluare a ideii bacanalelor sexuale păgâne cu conotaţii foarte negative, pentru că şi acum există asemenea practici care justifică imoralitatea, desfrâul dintre tineri, ideea de căsătorie de probă sau de o zi, ideea de petrecere şi nu ideea de jertfa, de bucurie, de familie întărită aşa cum o vedea(u) sfântul (sfinţii) Valentin.

Materialele publicate sunt compilații, nu studii proprii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)