Alexandru Giugaru 80, interviu de Ionuț Niculescu în revista „Teatrul”, nr. 3, anul XXIII, martie 1978
Alexandru Giugaru
(23 iunie 1897, Huși - 15 martie 1986, București) |
Un mare actor al teatrului românesc de azi, Alexandru Giugaru a fost distins, recent, cu ocazia împlinirii vîrstei de 80 de an, cu „Meritul cultural”, clasa I, pentru îndelungata activitate artistică.
Maestrul Giugaru reprezintă o întreagă epocă a teatrului. Cele şase decenii de scenă, în care a îmbrăţişat toate speciile dramatice, au făcut ca numele său să capete popularitatea Artiştilor Poporului. Mai ales în ultimele trei decenii, el s-a numărat printre personalităţile ce au impus, cu o inegalată artă, viziunea clasică asupra eroilor caragialeeni.
Săptămînal – pe scenă, la radio, la TV – actorul Giugaru oferă o lecţie de disciplină profesională, de dăruire necondiţionată unei arte pe care continuă să o slujească, la o virată venerabila, cu entuziasmul începătorului.
Stimulat de întrebări, distinsul actor l-a rechemat, cu forţa memoriei, alături de maestrul Giugaru de azi, pe zglobiul Sandi Huşi al revistei de altădată, pentru o întâlnire sărbătorească a celor două nume de rezonantă.
— Ce însemnul Huşul copilăriei în cariera tânărului Sandi Huşi?
— În oraşul meu natal, Huşi, prin anii 1906-1907, exista o berărie, cu numele „La Pivniceru” unde veneau fel de fel de artişti. Printre aceştia, şi un oarecare Iorgu Tomescu; purta joben şi floare albă la butonieră, cînta cuplete şi spunea monoloage. Tata obişnuia să mă ia cu el, că şi lui îi plăceau artiştii. Nu mi-am mai luat gândul de la Iorgu Tomescu şi mi-am spus, în sinea mea, că ista e cel mai mare om, ca el trebuie să ajung. Mai tîrziu a venit şi Tănase… Hușul a însemnat primul meu gînd primul meu imbold către teatru.
— Artistul Poporului de azi a fost, acum şase decenii, un popular actor de revistă. Vorbiţi-ne, stimate maestre, despre „revista de cartier” de altădată.
— „Revista de cartier” de altădată se compunea din cuplele, scheciuri, un balet de cinci-şase fete, cîte puteau să încapă pe scenele acelea, prea mici. Totul se petrecea la cinematografe, în pauzele dintre filme. Jucam sub numele de Sandi Huși, la cinematografele „Marcomi”, „Model”, „Volta-Buzeşti”, „Marna”, „Odeon”… În majoritatea cazurilor, cupletele mi le scriam singur. Publicul era compus din muncitorii cartierelor Calea Griviţei, Bucureştii Noi şi din împrejurimi, pe care nu-i mai interesa centrul, ci veneau pentru idolul lor, Sandi Huşi. Îi mai aveam printre spectatori pe doamna Brezeanu, care venea, de mînă cu Kiki Brezeanu (actorul Constantin Brezeanu de azi – n.n.), pe Iancu Petrescu, marele actor al Naţionalului… Venea, ca reporter, şi tînărul Zaharia Stancu.
— Cum s-a produs întîlnirea cu marele Tănase şi cu alte stele ale revistei?
— Prin 1928 jucam pe Văcărești, la Teatrul Nou, reviste de Nicuşor Constantinescu şi N. Kanner. La unul dintre spectacole, am avut fericirea să asiste și doamna Virginia Tănase, care, foarte încîntată, nu ştiu ce i-o fi spus lui Tănase, că a doua zi am fost poftit la „Cărăbuş” şi mi s-a propus un angajament. Prima revistă în care am jucat, „la Tănase”, a fost Cioc, cioc, cioc, cu Nataliţa Pavelescu, Tuchi Eremia, Niculescu-Buzău, Violeta Ionescu şi mulți alţii. În revista Napoleon Tănase, eu îl jucam pe Napoleon, iar el, pe Napoleon Tănase! Era un mare director… Tot pe scena lui Tănase, la Teatrul „Eforie” şi la grădina „Cărăbuş”, am cîntat alături de Josephine Baker, care era pentru prima oara în țara noastră.
— Aţi fost elevul Luciei Sturdza Bulandra. Ce aţi învăţat de la profesoara dumneavoastră?
— Am fost elevul doamnei Bulandra şi în acelaşi timp, angajatul companiei Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin. În teatrul profesoarei mele am avut prilejul să-mi verific calitățile jucând, cu destul succes fel de fel de roluri, în diferite piese. De un singur lucru a trebuit să mă despart, de… Sandi Huşi! De atunci, conform dorinţei doamnei Bulandra m-am numit Alexandru Giugaru. Tot de la ea am învăţat să fiu corect la repetiţii, disciplinat şi să respect pe mai marii mei.
— Aţi jucat într-un film memorabil, din vremurile eroice ale cinematografiei noastre, O noapte furtunoasă. A fost prima întîlnire cu Caragiale?
— Prea mare surpriză pentru mine nu a însemnat filmul, deoarece, prin anii 1920, mai jucasem în filme — e adevărat, mute. Surpriza a fost întîlnirea serioasă cu opera lui Caragiale, care m-a obligat, în primul rînd, să nu improvizez nimic, să respect fiecare punct şi fiecare virgulă şi, mai cu seamă, să nu cumva să pronunţ „moldovenește”… Mă mai întîlnisem cu Caragiale, cînd am dat examen la Conservator, cu rolul Catindatului din D-ale carnavalului…
— Aţi jucat, pe scena Naţionalului, în toate comediile nemuritorului Caragiale. Ce ne puteţi spune despre lucrul cu Sică Alexandrescu, la memorabilele spectacole?
— Datorită acestui mare – după mine, cel mai mare – regizor de teatru care a fost Sică Alexandrescu, pe scena Teatrului Naţional s-a jucat tot repertoriul Caragiale. Nu a existat stagiune fără Caragiale. Lucrul cu Sică Alexandrescu era o încîntare şi, totodată, o veritabilă lecţie de teatru. Toţi îl ascultam orbeşte. El mi-a oferii satisfacţii mult dorite. Ştia să-şi aleagă distribuţia şi pe asta se bizuiau memorabilele lui spectacole.
— Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, Teatrul Naţional?
— Prima scenă a ţarii înseamnă pentru mine jumătate din cariera mea artistică; aici m-am întîlnit cu marele repertoriu – Shakespeare, Moliere, Goldoni, Gogol, Cehov… Tot cu Naţionalul am fost peste hotare, în turnee, unde am făcut cinste patriei mele.
— Acum, la 80 de ani, apăreţi pe scenă cu o tinereţe artistică de invidiat. Care e secretul?
— Secretul e că nu joc roluri care nu mi se potrivesc; iar cînd îmi face plăcere ceea ce fac, mă avînt cu toată… tinereţea. Nu mă simt bine decît pe scenă, numai scena mă ţine tînăr! Cu aceeaşi dragoste şi tinereţe aş juca şi astăzi oricare dintre operele lui Caragiale, dar…
De ce am plecat din Huşul meu?
de Alexandru Giugaru
De ce am plecat din Huşul meu,
De ce am plecat adică,
Să fii rămas în el şi eu
Cum a rămas Mitică.
O, vinul, vinul de la Huşi,
Buchet de tămâioasă,
Îi simt aroma şi acum
Și-n gură apă-mi lasă.
După Ghiozdanul cu amintiri - Foaie pentru minte şi învăţătură (de minte) la 150 de ani de școală în Corni, Huşi, coordonator Emil Pascal, în Vicu Merlan, Contribuții monografice asupra Depresiunii Hușilor, p. 313.
Citiți și:
Materialele publicate sunt compilații, nu studii proprii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)
Blog realizat de Gabriel Folescu
(gabriel.folescu@facebook.com, gabriel.folescu@outlook.com)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu